Camerunul încă sângerează din cauza trecutului colonial. Francofoni vs. Anglofoni!

Camerunul nu s-a mai aflat de multă vreme în atenţia politicienilor şi presei internaţionale, dar de câteva luni acest lucru pare să se schimbe din două motive: primul ar fi reluarea violenţelor în regiunea anglofonă a ţării din Africa Centrală. Al doilea ar fi alegerile prezidenţiale programate pentru prima săptămână a lunii octombrie, anul acesta.

Articol scris de Tony Pisaroglu

Anul trecut, la începutul lunii octombrie, în cele două provincii anglofone din Camerun, secesioniştii au sărbătorit declaraţia de independenţă faţă de restul ţării, cu populaţie majoritar francofonă. Vorbitorii de limbă engleză din Camerunul de Sud cereau şi atunci o naţiune independentă, suverană pe care o numesc Ambazonia.

Numele Ambazonia provine din Golful Ambas, situat în sud-vestul Camerunului, care este considerat ca fiind graniţa dintre Camerunul de Sud şi Republica Camerun. În 1858, misionarul britanic Alfred Saker a fondat aici o aşezare pentru sclavii eliberaţi.

Această regiune este bogată în resurse naturale, în special petrol şi gaze, dar populaţia locală nu beneficiază de ea.

Anul acesta, la 7 octombrie, preşedintele camerunez Paul Biya, va candida pentru un al şaptelea mandat de şapte ani. La 85 de ani, el este cel mai în vârstă şef de stat din Africa. A venit la putere în noiembrie 1982, deţine titlul de cel mai longeviv lider politic al continentului – după Teodoro Obiang Nguema din Guineea Ecuatorială, care este la cârma ţării începând cu septembrie 1979. Ambasadorul Statelor Unite la Yaoundé l-a îndemnat în mod public pe preşedintele camerunez să urmeze exemplul lui George Washington şi Nelson Mandela şi să nu mai candideze. Spre deosebire de şefii de stat ai generaţiei sale, care, în mod voluntar sau nu, au părăsit puterea anul trecut – în Angola, Jose Eduardo dos Santos, şi în Zimbabwe, Robert Mugabe – preşedintele camerunez nu se dă la o parte. Dacă va fi reales, el poate rămâne la palatul Etoudi din Yaounde până la 92 de ani.

În comparaţie cu el, ceilalţi contracandidaţi par tineri: Adamou Ndam Njoya, 76 de ani, şi Garga Haman Adji, 74 ani. Au apărut şi feţe noi: faimosul avocat internaţional Akere Muna, 66 de ani, care a susţinut mult timp Transparency International, doreşte să facă o prioritate din lupta împotriva corupţiei. Fostul ministru al Justiţiei, Maurice Kamto, 64 de ani, doreşte să profite de victoria sa judiciară împotriva Nigeriei pentru peninsula Bakassi. Mai sunt de amintit deputatul şi omul de afaceri Joshua Osih, 49 de ani, care a primit sprijinul charismaticului Ni John Fru Ndi, liderul Frontului Social Democrat (SDF), principalul partid de opoziţie, şi avocatul şi editorialistul Cabral Libii, 38 de ani, care se revendică drept ... „Macron din Camerun“.

Criza anglofonă

Din noiembrie 1982, Paul Biya a condus o ţară în care a fost pace şi chiar a făcut din aceasta principalul său argument politic pentru compatrioţii săi şi pentru comunitatea internaţională.

Faţă de alte state africane, Camerunul se bucură de o relativă stabilitate politică şi socială, permiţând dezvoltarea agriculturii, infrastructurii, precum şi a unei puternice industrii petroliere. În ciuda unor reforme politice, puterea rămâne totuşi în mâinile unei oligarhii etnice.

Dar de data aceasta, pentru prima data după 35 de ani, preşedintele „garant al păcii“ se va prezenta la alegeri într-un Camerun afectat de război. Dacă, în nord, lupta împotriva grupării teroriste Boko Haram începe să dea roade şi conflictul a scăzut în intensitate, în regiunile din nord-vest şi sud-vest, care reprezintă 20% din populaţia vorbitoare de limbă engleză, atacurile secesioniste sunt în creştere. La 12 iulie, convoiul ministrului Apărării a fost atacat lângă Kumba. Din 2016, cel puţin 80 de soldaţi şi poliţişti au fost ucişi. Drept răzbunare, armata guvernamentală a ars sate suspectate că ar adăposti rebeli separatişti şi a ucis civili.

Scopul secesioniştilor anglofoni? Perturbarea scrutinului din 7 octombrie pentru a încerca să arate slăbiciunea regimului lui Paul Biya. Purtătorul de cuvânt al armatei cameruneze, Didier Badjeck, a anunţat că nu se lasă impresionat: „Campania va avea loc pe întreg teritoriul. Suntem gata să abordăm provocarea de securitate cu profesionalism“.

Marea majoritate a camerunezilor, fie anglofoni sau francofoni, sunt înfometaţi de schimbare

Aproximativ 20% din populaţia ţării, de peste 23 de milioane de persoane, sunt anglofoni, vorbitori de engleză. Majoritatea este constituită de francofoni, vorbitori de franceză. Dominaţia politicienilor vorbitori de limbă franceză în guvern constituie de mult timp sursa conflictului.

Activiştii din regiunile anglofone ale ţării protestează faţă de asimilarea forţată din partea majorităţii francofone. Ei susţin că acest proces încalcă drepturile minorităţilor protejate prin acorduri care datează din anii 1960. Reprezentarea politică şi implicarea anglofonilor la multe niveluri ale societăţii a scăzut constant din 1972.

Ca urmare a războiului inter-lingvistic, există în prezent circa 160.000 de persoane strămutate intern în regiunile din Nord Vest şi Sud-Vest şi peste 20.000 de refugiaţi în Nigeria vecină, în statele Cross River şi Benue.

Pe măsură ce se apropie data de 7 octombrie, tonul dintre opoziţie şi putere asupra problemei anglofone creşte. Joshua Osih acuză: „Noi nu avem conducere. Preşedintele îşi petrece cea mai mare parte a timpului în străinătate şi crede că trimiterea armatei, aşa cum a făcut-o în anii 1960, cu UPC (n.n. - Uniunea Poporului din Camerun), poate rezolva această problemă. Nu poate“.

Pentru a rezolva criza anglofonă, în numele candidatului Paul Biya, Jacques Fame Ndongo propune o „concertare“ în vederea „intensificării şi accelerării descentralizării“, în cadrul menţinerii statului unitar. Candidaţii Joshua Osih şi Akere Muna, ambii născuţi în zona anglofonă, susţin o soluţie simplă: revenirea la federalism, care a existat în Camerun din octombrie 1961 până în mai 1972, sub forma a două state federale unite în cadrul Republicii Federale Camerun.

Camerunul britanic este împărţit în două regiuni, Nord-Vest şi Sud-Vest, anglofonii din sud neavând deloc o atitudine prietenoasă faţă de anglofonii din nord. Întrucât Constituţia stipulează că, dacă preşedintele Republicii este francofon, primul ministru trebuie să fie anglofon, Biya a ales ultimii săi doi prim-miniştri dintre anglofonii din Sud-Vest, aceştia grăbindu-se să confirme politica oficială a regimului, care pretinde că nu există nici o nemulţumire a anglofonilor faţă de modul în care este structurat statul şi distribuită puterea politică şi favorurile economice. Biya a jucat inteligent temerile anglofonilor din Sud-Vest faţă de cei din Nord-Vest, inserând fricţiuni în interiorul unei mişcări care, unită, ar fi putut deveni o forţă de care guvernul central ar fi trebuit să ţină cont.

Pe lângă revenirea la pace, dezvoltarea este chestiunea importantă a acestor alegeri. În această ţară de peste 23 de milioane de oameni, 8 milioane de persoane, sau 37% din camerunezii trăiesc sub pragul sărăciei, adică cu mai puţin de 1,90 dolari pe zi. În rândul populaţie dorinţa de schimbare politică este foarte puternică.

Recurs la istorie

Fostă colonie germană din 1884 în urma Conferinţei de la Berlin asupra Africii de Vest sub numele de Kamerun, teritoriul a fost ocupat de englezi în 1916 şi împărţit la sfârşitul Primului Război Mondial între Anglia şi Franţa, Anglia preluând o cincime, iar Franţa patru cincimi din teritoriul fostei colonii germane. Ambele puteri europene au administrat părţile aferente din Camerun sub mandatul Ligii Naţiunilor, cu diferenţa că Franţa a administrat partea sa într-o colonie de sine stătătoare, pe când Anglia a alipit partea sa de Camerun Nigeriei şi a administrat-o din Lagos. După 1945, teritoriile cameruneze au trecut sub mandat ONU, iar în colonia franceză a început insurgenţa în vederea obţinerii independenţei. A obţinut-o, din 1 ianuarie 1960 statul numindu-se Republica Camerun.

După mai multe runde de negocieri, s-a decis derularea unui plebiscit prin care localnicii, camerunezi de limbă engleză, să aleagă modul în care doreau să-şi construiască viitorul politic. Cele două opţiuni ale plebiscitului conţin una dintre cele mai curioase formulări din istoria democraţiei şi autodeterminării naţiunilor. Camerunezilor de limbă engleză li s-a oferit posibilitatea de a alege între a-şi obţine independenţa prin alipirea la Republica Camerun sau prin alipirea la Federaţia Nigeriană. Alternativa de a-şi obţine pur şi simplu independenţa a fost eliminată la sfaturile unui eminent economist britanic care a susţinut că un astfel de stat nu ar fi viabil din punct de vedere economic. Totuşi, astăzi, aproximativ 70% din Produsul Naţional Brut al Camerunului provine din Camerunul Britanic, Puşi în faţa unei astfel de alegeri, camerunezii din nord, majoritar musulmani, au optat pentru Nigeria, iar cei din sud, majoritar creştini, au optat pentru Republica Camerun. În acest fel, a luat naştere, la 1961, Republica Federală Camerun, părţile francofonă şi anglofonă ale ţării beneficiind de o amplă autonomie, consemnată în Constituţia ţării. Dar, cu timpul, puterea s-a concentrat în mâinile elitei francofone de la Yaounde.

Prietenia camerunezo-cameruneză a încetat în 1972, când preşedintele Ahmadou Ahidjo a decis înlocuirea constituţiei federale cu una care reorganiza statul pe model francez, eliminând autonomia Camerunului Britanic, împărţind ţara în zece regiuni conduse de guvernatori numiţi de preşedinte.

Tony Pisaroglu este Vicepreşedinte Senior pentru Afaceri Internaţionale al H5 Strategies.