Ce-i mai este comun Europei interceptate?

De curând scandalurile din jurul politicii globale au ajuns la un subiect cunoscut şi acceptat de toţi, dar care poate fi mereu utilizat fariseistic: interceptările de comunicaţii dintre state.

Teoretic, el a izbucnit din cauza lui Snowden, dar din punct de vedere practic, el era un eveniment care trebuia să se întâmple la un moment dat, deoarece în această sferă – a politicii globale – puterea se obţine punând mereu presiune pe adversari, nelasându-le acestora şansa de a respira.

Astfel, fiecare subiect posibil – indiferent de dimensiunea sa – se va utiliza de state, pentru a-şi maximiza punctele de vedere. Mult mai important, aceste crescendo-uri au ca scop şi ascunderea realităţilor din interiorul propriilor ţări.

Din păcate, astăzi aproape toate statele lumii au un virus în interiorul venelor lor sociale, ceea ce la face vulnerabile la primele adieri mai tari ale „vântului” potrivit. Dacă pentru un stat simunul – vântul fierbinte de la sud – reprezintă principala ameninţare, în alte situaţii crivăţul sau musonul cel aducător de ploaie înseamnă inamicul public ce slăbeşte întreaga structură a statelor. Repet, aceste denumiri de vânturi sunt doar metaforice!

Anul 2013 a adus cu sine multe lucruri interesante, de la demisia celebră de la Vatican la alegerea lui Blasio la New York, iar lista continuă. Ne pregătim şi de alte evenimente la acest final de an, deoarece – ştim bine – prezicătorii asta ne-au asigurat, iar noi credem în ei, pentru că adevărurile lor sunt mai sigure decât vorbele politicienilor.

Printre „minunile” anului s-a numărat şi secretul lui Polichinelle: faptul că statele au structuri specializate care interceptează comunicaţii, atât în interiorul propriilor graniţe, cât şi în exteriorul lor. Lung prilej de bârfă şi de ipoteze, cum zicea poetul, această banală „dezvăluire” ne ajută pe toţi să ne autoevaluăm capacităţile de inteligenţă politică.

Concret, din cele mai vechi timpuri puterea politică, indiferent cine a fost ea, a încercat să îşi menţină locul superior. Pentru aceasta a înfiinţat nu doar organe cu caracter social vizibil – poliţia şi jandarmeria, în speţa statului nostru – ci şi structuri mai puţin identificabile, care au avut ca rol – la început – doar supravegherea şi pedepsirea adversarilor politici interni, şi care mai apoi s-au tot transformat în altceva, în funcţie de de forţa statelor şi a conştiinţei civice a cetăţenilor acestora.

Din momentul în care statele au început să se lupte pentru supremaţie, la nivel micro-regional, semi-continental, continental sau chiar la nivel global, forţa armelor nu a mai fost de folos, şi a fost necesar ca despre intenţiile adversarilor să fie cunoscute cât mai multe lucruri. Informaţia a devenit o regină dorită şi apreciată, şi ne amintim că Edmond d'Antes, conte de Monte Cristo, şi-a desăvârşit răzbunarea prin transmiterea de telegrame false: Alexandre Dumas ştia foarte bine care va fi viitorul!

Statele folosesc tehnologia nu pentru a supraveghea proprii cetăţeni, ci mai ales pentru a lovi alte state care le ameninţă interesele.

Apoi, tehnologia a evoluat, iar quod licet Jovis, not licet bovis: ce îi e permis lui Jupiter, nu le este permis şi boilor/proştilor. Tradus în limbaj contemporan, tehnologiile care ne sunt accesibile nouă, simplilor cetăţeni, sunt foarte bune, dar infinit mai slabe decât ceea ce au statele. Iar statele au aceste tehnologii nu pentru a supraveghea proprii cetăţeni, ci mai ales pentru a lovi alte state care le ameninţă interesele.

Să ne înţelegem: tehnologiile avute de fiecare stat sunt suficient de puternice să intercepteze orice comunicaţie normală a oricăruia dintre noi; să nu ne iluzionăm că putem rezista. Totuşi, este la fel de evident că nimeni nu e nebun să intercepteze toţi cetăţenii, deoarece cantitatea de informaţii dobândită mai trebuie apoi citită şi, în final, triată. Nu orice conversaţie care îl pomeneşte în glumă pe „anti-ctitorul Osama Bin Laden” este ceva periculos, dar puţină paranoia în societate nu strică, nu-i aşa?

Dacă vrei să ajungi în vârf, accepţi că vei fi subiectul de interes al altora; dacă vrei să fii exclus de la orice posibilă tentativă de interceptare, atunci trebuie să te retragi la o mănăstire izolată

De aceea, cei ce sunt interceptaţi sunt de cele mai multe ori infractori – dar şi ei ştiu bine ce fapte realizează şi ce spune codul penal despre ele, precum şi oamenii cu influenţă majoră în politică şi economie, precum şi în domenii conexe acestora. Dar şi aici chestiunile sunt clare: vrei să ajungi în vârf, accepţi că vei fi subiectul de interes al altora. Dacă vrei să fii exclus de la orice posibilă tentativă de interceptare, atunci trebuie să te retragi la o mănăstire izolată; fii schimnic şi înalţă rugăciuni Domnului, şi vei dobândi mai mult decât ţi-ar oferi o viaţa anostă şi meschină, plină de intrigi.

Faptul că în 2013 s-a ajuns să se prezinte ca o mare realizare confirmarea unei legi a puterii – statele mari, pentru a fi mari, trebuie să controleze alte state mai mici decât ele – nu face decât să stârnească râsul.

Lupta între state va exista cât va fi lumea aceasta. Este adevărat, nu se mai poartă astăzi decât prepoderent economic – pentru că e greu de crezut că spionajul ungar va dori să ştie ce preţ va obţine Steaua Roşie Belgrad pentru un jucător pe care vrea să îl vândă la un club din Anglia – dar tot luptă între state este. Faptul că se reduce din ce în ce mai mult la economie e un lucru bun, pentru că doar din economie, prin muncă cinstită şi taxe mici apar banii şi puterea. Iar dacă toate statele ar încuraja munca şi ar reduce taxele, nu ar fi rău deloc, iar planeta ar mai merita unele sperenţe pentru viitor.

Scandalul acestor interceptări a apărut între state care sunt împreună, sub aspectul multor dimensiuni, de peste 65 de ani. În public naivii oripilaţi dau din gură fără rost, dar în culise – fără îndoială – toţi au tras concluzii: ori îşi protejează comunicaţiile, ori cad victime altor state, indiferent de culoarea steagului.

Pentru toţi papă-lapte din sfera publică, mai şocant a fost faptul că ţări ale UE îşi supravegheau cetăţenii, iar apoi transferau datele către NSA-ul american. Adică naivitatea lor era de două ori jignită: „vai, ne ascultă ăia, dar ne ascultă şi ăştia”. Totuşi, ar trebui să stea liniştiţi: oare chiar toţi sunt, dar chiar toţi sunt victime?

Nu, răspunsul este categoric. Este la fel de adevărat că toţi ar putea deveni, în diferite situaţii. Oricum ar fi, nici cea mai cruntă dictatură nu este capabilă să supravegheze 24 de ore din 24 toţi cetăţenii săi, pentru că şi cei ce îi supraveghează pe toţi trebuie urmăriţi de cineva – deci, ar fi nevoie să închiriezi un nou popor care să îi supravegheze pe urmăritorii iniţiali. Această ipoteză este atât de absurdă, încât ne putem gândi la cei care ar trebui să urmărească îndragostiţii în parcuri: ei cât de aproape ar trebui să se aşeze pentru a înregistra ce îşi spun cu voce joasă cei ce nu au ochi şi glas pentru altceva decât omul iubit?

Totuşi, statele se supraveghează reciproc, inclusiv în interiorul alianţelor ce au şi mai mult de 50 de ani vechime. Nimeni din cei ce ştiu cum funcţionează puterea nu se îndoiesc de asta. De aici apare întrebarea: ce mai rămâne unit din Uniunea Europeană, cea atât de slabă sub aspectul economic şi al competitivităţii, şi care este măcinată uneori de astfel de scandaluri ale lui Polichinelle?

Mai întâi, rămâne amărăciunea: unii pentru că au fost slabi şi au putut fi interceptaţi, iar alţii pentru că au fost daţi în vileag. Ambele părţi au învăţat lecţia, dar ştiu că această lege a puterii nu are contra-argument, deci vor fi nevoiţi să îşi perfecţioneze tehnicile de apărare sau promovare a intereselor proprii.

Mai rămân însă valori, pentru că ele sunt esenţa unei durate atât de lungi de existenţă comună în alianţe. Nu le enumăr aici pe toate, sunt câteva vizibile cu uşurinţă.

Dintre ele, mai presus de orice, rămâne construcţia juridică. Aceasta precizează că supremaţia legii rămâne valoarea supremă a Uniunii Europene. Iar în momentul în care precizezi că supremaţia legii este acea valoare care uneşte statele şi cetăţenii, înseamnă că toate instituţiile politice, economice sau de alt tip trebuie să respecte legile dictate, prin aceasta permiţând ca societatea să se relaxeze, ştiind că oricine respectă normele, va fi protejat de intervenţii nedorite.

Totuşi, unele legi au caracter nescris, chiar dacă şi ele se bucură de aceeaşi supremaţie pe care o au legile vizibile. Legile puterii au şi ele rostul lor, acela de a sancţiona pe cei care le încalcă, şi a-i recompensa pe cei ce le cunosc bine. În aceste legi, interceptările de comunicaţii au rolul de a sublinia competiţia continuă dintre state; a crede că dezvăluirea unor operaţiuni de acest tip înseamnă a atrage după sine resentimente şi despărţiri ar fi un semn de naivitate.

Mai degrabă, aceste dezvăluiri reprezintă un nou imbold pentru fiecare stat în parte să performeze şi în această sferă. De fapt, vechea cimilitură: „tu îi eşti frate / el ţi-i frate / vă loviţi doar pe la spate” rămâne valabilă. Dar, cum despre eşecuri nimeni nu doreşte să vorbească prea mult – pentru că şi-ar aminti gafele făcute, ceea ce afectează orgoliul propriu – şi statele membre UE între ele, şi SUA, dar şi toate laolaltă sau separat vor merge înainte: sunt prea multe mari companii care sunt deţinute de acţionari de pe ambele maluri extinse ale Atlanticului. Aviz amatorilor: primele 1000 de companii la nivel global produc mai mult de 40% din PIB-ul global, iar între ele, proporţia acţionarilor americani şi vest-europeni rămâne covârşitoare.

Aşa că ... să nu ne speriem: putem fi interceptaţi, dar dacă nu vom realiza infracţiuni, să ne bucurăm: chiar contăm în zone de interes, deci, din acest motiv se interesează unii şi alţii de noi. Deci, din nou orgoliul personal!

Dar statele nu sunt supărăcioase, precum politicienii români, supăraţi că li s-a pus o întrebare necontrolată de PR-iştii lor. Acolo nu e rost de sentimentalisme: interesul contează şi de la un punct, el se va îndeplini şi prin interceptări. Or, asta înseamnă că pentru public este un discurs acuzator la adresa celor ce interceptează, dar în interior respectarea legii puterii obliga la contralovituri.

Iar dacă ce este invizibil rămâne invizibil, rezultă că dintre cele vizibile, din nou supremaţia legii se va impune: ea va face cooperarea între state şi cetăţeni mai valoroasă şi mereu mai eficace. Or, cooperarea aduce armonizare a intereselor, şi, evident, aduce profit. Iar când profitul este şi creşte, şi anumite neînţelegeri se mai uită, spre maximizarea altor profituri în viitor.