Consecinţele morţii lui Hugo Chavez
0
A venit rândul unui alt lider să demonstreze că anul 2013 nu îi este cu adevărat favorabil, confirmând ce spuneam mai demult relativ la acest an: va fi interesant şi va aduce anumite schimbări ce vor ţine prim planul istoriei contemporane.
Cert este un fapt: Hugo Chavez este mort sub aspect fizic, nu însă şi politic - de fapt, nu încă. Numai că în America de Sud un om poate să fie foarte viu în mintea oamenilor, deşi el este mort şi îngropat, sau să fie şters din memoria populară mai rapid decât ciclul de acţiune politică al unei generaţii.
Trebuie să observăm câteva reguli speciale, în momentul în care analizăm situaţia politică a unui lider ajuns la etapa finală. Ele se aplică cu mai mare acurateţe în ţările cu popoare ce au sângele fierbinte, dar nu poate fi eludată nici în ţările cu „oameni reci”. De aceea, dacă ne vom uita cu atenţie, vedem că istoria, această magistra vitae, ne dezvăluie această caracteristică.
În primul rând, trebuie să înţelegem că că liderii politici se împart în patru categorii: cei care nu valoreaza nimic - şi avem ocazia să vedem la noi o demonstraţie; cei care se înscriu într-o linie deschisă de alţii; cei care reprezintă ei însişi o idee şi, în final, cei care schimbă radical o ţară.
Ultimele două categorii sunt cele mai interesante, deoarece în primul caz avem un lider singuratic, dar care joacă un important în istoria ţării sale, modificând în timpul în care deţine puterea efectivă jocul politic în favoarea sa şi a implementării ideilor sale. În al doilea caz, liderul este urmat apoi de o un grup de epigoni sau lideri de oarecare calibru, capabili nu doar să îi păstreze memoria şi ideile, ci şi să le consolideze.
Lideri politici din prima categorie sunt mai mulţi, de la Mussolini la Hitler şi de la Simon Bolivar la Otto von Bismark, mutatis-mutandis. Dacă fac bine sau nu, nu este cazul să discutăm aici, neîndoielnic este faptul că influenţează mult situaţia ţării lor, dar se întâmplă ca cei ce le urmează fie să nu le înţeleagă viziunea, şi deci să nu continue drumul trasat, sau - mai grav - să fie în dezacord, şi de aici apar probleme, inclusiv în ceea ce priveşte percepţia foştilor în faţa viitorimii.
În a doua situaţie apar liderii care izbutesc să imprime o direcţie suficient de mult timp încât să nu poată fi schimbate prea uşor de nici un urmaş direct - mai mult chiar, acesta fiind nevoit să continue în acea direcţie, indiferent că aceasta este marea sa dorinţă sau nu. Este specific regimurilor dictatoriale, şi exemple în ultimul secol sunt nenumărate.
De remarcat că această idee apare şi în materia organizaţiilor private, mai companii, în care selecţia viitorilor lideri se face din timp, după un anumit calapod.
Astfel, notăm că de curând a murit un lider care nu va putea fi urmat prea curând în implementarea ideilor sale, oricât de mare ar fi sprijinul oferit în această direcţie.
El a fost, în realitate, doar un produs al indulgenţei politicianiste, deoarece în CV-ul lui stă scris că a încercat în 1992 - la nici 40 de ani - să dea o lovitură de stat. Nu a reuşit, iar cariera sa a putut continua, deoarece a fost graţiat la doi ani după eşecul acesteia. În fond, politicienii îşi apără casta, dar ar fi bine să se gândească mai bine, deoarece omul care trece la astfel de fapte, nu va renunţa uşor la această idee.
De fapt, avem exemple de clemenţă deosebite în zona noastră de Europă, de la Ion Iliescu, care a graţiat diferiţi extremişti unguri care au realizat mai multe infracţiuni atât în decembrie 1989, cât şi în martie 1990, la Boris Elţîn, care şi el a graţiat foarte uşor puciştii care au încercat o manevră de forţă în 1993. Iar exemplele pot continua.
Dacă analizăm pe scurt activitatea politică prezidenţială a lui Chavez, vom observa că din punct de vedere al anumitor costuri, el a fost foarte util grupurilor de cetăţeni cu resurse modeste, a încurajat anumite opţiuni doctrinare, a ajutat la relansarea vânzărilor unei cărţi - Venele deschise ale Americii Latine - şi a pus mai mult ca oricând Venezuela pe harta geopolitică a lumii, încercând de fapt să fie un nou Simon Bolivar, evident, schimbând ceea ce este de schimbat.
De altfel, marea eliberare de sub exploatarea colonială a Americii Latine a început cu acţiunea eliberatoare pornită de Bolivar din actuala Venezuelă, chiar dacă numele său a fost dat de Jose Antonio Sucre unei altă ţări andine.
Renumele său va dăinui mereu în sufletul locuitorilor din aceste zone, în virtutea moştenii lăsate de acesta, păstrate inclusiv prin fotbal - „Cupa Libertadores”, dar şi prin preoţii teologiei eliberării, care creează multe probleme bisericii catolice.
În acelaşi timp, zona mai are o paradigmă clară: America, americanilor. Expresia, aparţinând unui preşedinte SUA - ţară demonizată de fostul lider venezuelean - are prilejul acum să revină în atenţie, dar sub trei forme, pe care le prezentăm pe scurt:
Mai întâi, moştenirea lui Hugo Chavez va fi greu de păstrat, deoarece noii lideri ai statului nu au carisma acestuia, iar în urma unui mare stejar cu greu creşte altceva, după cum sublinia Brâncuşi. De aceea, cel ami previzibilă este o luptă reală pentru putere în următorii ani, cel mai sigur cu un an înaintea noilor alegeri urmând a se acutiza. În tot acest context, este posibil să apară lovituri de forţă sau de palat, dar este aproape sigur că multe din avantajele oferite de fostul preşedinte oamenilor cu venituri modeste - sau tuturor cetăţenilor, după caz, când ne referim la preţul benzinei - să nu mai poată fi menţinute pentru multă vreme, deoarece luptele politice interne costă, atât luptătorii, cât şi „victimele colaterale”.
Dacă Venezuela devenise cumva un pol de forţă al continentului şi zonei - mai mult decât era de obicei - această poziţie va fi pierdută, şi asta fără echivoc. Poziţia sa va fi umplută cumva, de Brazilia în principal, dar şi de Columbia şi Mexic - cele trei state cu interese şi influenţă reală în zonă. De altfel, scăderea de forţă a Caracasului va însemnă cu prioritate consilidarea rolului Brasiliei în zonă, într/un posibil acord cu SUA.
În final, trebuie să observăm că America americanilor se poate transforma într-o imensă zonă de şoc economic şi social, în eventualitatea în care SUA va dori aceasta, în marele război valutar ce s-a declanşat în ultimul an. O uşoară relaxare a poziţiei dolarului nu înseamnă doar pierderi pentru Uniunea Europeană, ci şi o anumită creştere a pauperizării în America Latină, deoarece SUA este principala lor piaţă de export.
Evident, cumva Hugo Chavez a reuşit să devină un erou pentru continentul său, şi un exemplu pentru alţi lideri, din alte continente.
Este adevărat că a beneficiat şi de o conjunctură favorabilă, printr-un preţ ridicat al petrolului, dar a şi oferit mult sprijin economico-social cetăţenilor ţării sale, ceea ce alţi lideri, din ţări cu resurse, nu au făcut în acelaşi procent. Iar această caracteristică va rămâne, şi va fi mereu comparabilă.
Deocamdată, notăm că anul 2013 a adus o a doua mare schimbare, după demisia de la Vatican, iar eu sunt convins că o să mai vedem şi alte aspecte spectaculoase - chiar dacă situaţia de la Chişinău şi Sofia nu este stabilă, liderii de acolo nu sunt decât persoane cu orgoliu, dar care nu intră în marea ligă a politicii.
Cu toate păcatele sale, Hugo Chavez a fructificat şansele pe care situaţia ţării şi zonei le-a oferit, iar el va rămâne cu siguranaţă în cărţile de istorie. Cu siguranţă, nu va avea parte de soarta reginei Hatshepsut a Egiptului, care şi-a văzut şi numele şters din istoria oficială. Dar politica sa internă nu va mai putea fi continuată multă vreme, şi trebuie să fim conştienţi că doar în baza acesteia concetăţenii săi îşi vor aminti de el, iar nu pentru că a fost, poate, unul dintre cei mai buni prieteni al lui Fidel Castro.
În fond, o lume pe care o ştiam - o anumită generaţie şi un anumit stil de a face politică se prăbuşeşte - iar ceea ce va apare, încă nu este clar. Totuşi, peste 5 - 7 ani o să avem un nou tablou geopolitic, la nivel mondial, în baza căruia şi Bucureştiul va trebui să-şi schimbe politica şi mai ales liderii.
Se încarcă comentariile...
