Criza politică din Egipt – lungă sau foarte lungă?

A scrie despre subiectele aflate în lumina reflectoarelor este o invitaţie către a fi facil şi a colecta informaţiile pe care internetul ţi le oferă. Competenţa este practic înlocuită de abundenţa de informaţii, sau de un creier capabil să reţină şi să ofere în permanenţă informaţii pe un subiect anume.

Cu toate acestea, viaţa a demonstrat că se poate câştiga o luptă, un proces în instanţă, o competiţie sau chiar un întreg război şi dacă se cunosc mai puţine informaţii despre adversar şi despre tehnicile ce trebuie utilizate spre a obţine victoria. Fundamental este însă să ştii să le foloseşti foarte bine pe cele pe care le ai, deoarece este mai important să nu pierzi, decât să câştigi într-o manieră în care să îţi faci mai mulţi duşmani.

Există însă o obligaţie: să nu lipsească informaţiile esenţiale. Absenţa acestora înseamnă a nu avea liniile corecte generale ale tabloului, iar detaliile, oricâte ar fi, nu pot suplini absenţa primelor.

În Egipt, situaţia s-a deteriorat de mai multe zeci de ani, am putea fixa acest moment la decizia de înfiinţare a unei republici arabe unite cu Siria. Proiectul nu a mers, în principal din cauza înfrângerilor militare pe care Israelul le-a administrat, sub toate aspectele, inclusiv în domeniul colectării de informaţii secrete. În plus, sprijinul pe care fosta URSS l-a acordat multă vreme Siriei şi Egiptului au dus la o sporire a ajutorului american oferit ţărilor care li se opuneau, cu rezultate vizibile pe termen lung.

Totuşi, înfrângerile respective au lăsat o imensă deziluzie în societatea egipteană, ceea ce a făcut necesar creşterea prezenţei structurilor de forţă, singurele care puteau să se menţină controlul unei societăţi care este, sub aspect psihologic, una dintre mai vulcanice. De altfel, tocmai acest aspect este cheia înţelegerii situaţiei din Egipt: populaţia de acolo este activă sub aspectul implicării în mişcările de stradă, şi această trăsătură este de sute de ani.

În momentul în care Egiptul devine independent, puterea este preluată de armată. Nasser, comandantul care devine figura cheie a secolului XX pentru poporul său, are însă parte de probleme: victoria sa în problema canalului de Suez este urmată de înfrângerea umilitoare din războiul de 6 zile. Consecinţele însă nu au putut fi evitate, chiar dacă succesorul său – Anwar el Sadat a avut mai mult succes în timpul războiului de Yom Kippur. Societatea egipteană a resimţit puternic şocul, şi a căutat cumva să creeze lideri care să ofere nu o alternativă, ci un progres economic mai rapid.

Este o anecdotă care spune că Iţic citea ziare arabe deoarece în presa israeliană evreii erau prezentaţi mereu drept slabi, săraci şi victime; în schimb, în presa arabă erau mereu prezentaţi ca puternici şi bogaţi.

Cetăţenii unei ţări nu pot fi înşelaţi sub aspectul nivelului de trai pe care îl au ei şi vecinii lor. În permanenţă liderii de la Cairo au fost conştienţi de acest aspect, şi au căutat să abată atenţia într-o direcţie sau alta. Aici s-au confruntat cu un adversar tenace şi care avea ca principală trăsătură mobilitatea şi versatilitatea: „Fraţii musulmani”.

Trebuie să înţelegem o idee: liderii conduceau ţara în mod oficial, dar mişcările considerate subversive de către regimul aflat în funcţie conduceau casele şi inimile a din ce în ce mai mulţi egipteni. Inevitabil, s-a ajuns la conflict, iar deţinătorii puterii aveau toate mijloacele juridice şi administrative prin care să îi scoată în afara legii pe ceilalţi. Astfel, Fraţii musulmani au fost declaraţi ca organizaţie ilegală, şi au început să fie persecutaţi.

Aceste operaţiuni au fost făcute de structurile de forţă, care au fost astfel nevoite să îşi asume conducerea totală a societăţii. Practic, după 1970, anul morţii lui Nasser, se realizează marele cadru social contemporan. Războiul de Yom Kippur ar fi putut schimba totul, dacă nu ar fi intervenit ajutorul militar american.

În acel moment, Sadat, preşedintele – mareşal al Egiptului are o revelaţie: doar o reconciliere cu lumea vestică îi va putea aduce un oarecare sprijin, deoarece strada nu putea fi total controlată, iar sărăcia împingea la o acţiune. Cu ajutor românesc, negocierile se soldează cu trimiterea în URSS a consilierilor oferiţi de acest stat, dar şi cu o imensă lovitură politică: tratatul de pace cu Israelul.

Era evident că strada va dezaproba şi mai mult această alianţă cu duşmanul ultimilor ani. Reacţia nu a întârziat să apară, pe fondul şi a altor acuzaţii de corupţie a sa şi a anturajului său. În 1981, la o paradă militară, este asasinat, iar cel care preia puterea este tot un reprezentant al structurilor de forţă – armata aerului, gen. Hosni Mubarak.

Logica puterii pe plan intern consolidată de Anwar el Sadat este menţinută de Mubarak.

Un singur lucru devine incontrolabil: creşterea demografică. De la 44 de milioane în 1980, în 2012 s-a ajuns, după anumite estimări, al 86 de milioane. În acest context, devenea o problemă de viaţă şi de moarte pentru conducerea egipteană asigurarea de locuri de muncă, în contextul în care peste 40 de milioane de persoane are sub 33 de ani. Se estimează că economia egipteană trebuia şi trebuie să creeze minim 2 milioane locuri de muncă noi în fiecare an, ceea ce a fost imposibil. De aceea, reacţia socială violentă a fost normală, numai momentul ei a fost întârziat, dar nu putea fi evitat.

De ce apare această imensă problemă pentru puterea politică în statele musulmane? Deoarece în Coran se interzice unui bărbat căsătoria dacă nu îi poate asigura un trai decent soţiei sale. Ultimii ani au accentuat această problemă: mulţi tineri, dorinţe normale, dar şi mijloace puţine de atingere a acestora. Rezultatul a fost unul singur, şi l-am văzut cu toţii din 2011 până astăzi.

De aceea conflictele interne continuă şi astăzi: cu toţii speră şi vor o îmbunătăţire mai rapidă a situaţiei economice a ţării lor, dar bazele economice sunt subminate de demografia locală, precum şi de situaţia internaţională dificilă.

Este adevărat că acum există un conflict între mişcarea politică a „Fraţilor musulmani” şi o parte a societăţii egiptene, dar este evident că acest conflict s-ar stinge de la sine dacă Egiptul ar putea avea ratele de creştere anuală ale Chinei. Economia decide, chiar dacă anumite constante geopolitice determină încă marja de manevră a autorităţilor de la Cairo.

Totuşi, ce fac structurile de forţă? Poate fi crezut că ele au abandonat puterea, după ce au exercitat-o peste 50 de ani? Din nou răspunsul este negativ. Ceea ce nu pot să facă încă este să acţioneze direct şi în forţă, deşi ele asigură menţinerea în funcţie a preşedintelui Morsi. Iar acesta ştie foarte bine acest fapt.

Costurile acestei susţineri trebuie să se materializeze cumva între o alianţă între armată şi „Fraţii musulmani”, poporul urmând a fi pus în faţa faptului împlinit. Nu va fi o alianţă plăcută, neîncrederea şi supravegherea reciprocă vor domina. Dar ea ar fi singura şansă a Egiptului la o reconciliere reală, pentru a începe operaţiunile necesare însănătoşirii economiei.

Totuşi, marţi, conducătorul forţelor armate egiptene a avut un discurs interesant. El a fost susţinut în faţa studenţilor de la Academia Militară, adică locul unde viitorul ţării se educă. Ceea ce înseamnă foarte mult, iar semnalul a fost imediat recepţionat.

De aceea, prognoza noastră legată de durata crizei politice în Egipt se bazează pe aceste constante ale politicii interne ale statului considerat un „dar al Nilului”. Ea se va opri dacă cele două forţe de mai sus vor ajunge la un acord. În lipsa acestuia, armata va fi nevoită din nou să-şi caute un lider capabil să unifice cumva naţiunea.

În momentul în care acest lider va fi găsit, „Fraţii musulmani” vor avea din nou probleme. Mai grav ar fi totuşi ca zilele următoare să oblige armata să intervină singură, în lipsa acestui lider – pe care, deocamdată, nu îl are. Dar momentul în care acesta va apare se apropie; logica istorică şi a politicii interne a spaţiului geopolitic în care se află Egiptul – a se vedea numărul de generali în funcţii importante în administraţia centrală a tuturor statelor din jur – ne arată aceasta.

Important va fi ca acest general să fie mai temeinic aplicat spre problemele economice, altfel, spirala violenţei interne se va extinse, ducând, într-adevăr, la prăbuşirea totală a statului.