Cuba şi Turcia: noile staţii pe cursul de coliziune diplomatică SUA-UE

FOTO Getty Images

Cu foarte mare viteză au loc acum schimbări sau repoziţionări într-atât de spectaculoase încât lasă deja să se vadă contururile posibile ale noii hărţi a raporturilor de forţe pe plan mondial.

Toate acestea începute din momentul în care jucătorii politici de forţă, fie ei actori globali sau cu pretenţii globale, fie regionali-reprezentativi au simţit că, odată cu mişcarea de retragere din ce în ce mai sensibilă a SUA din spaţiile sale de influenţă tradiţionale, s-au deschis noi şi câteodată foarte vaste „terenuri de vânătoare“. Cele de care toţi doresc să profite, fie singuri, fie în alianţe sui-generis dar cât mai repede, ştiind bine că asemenea oportunităţi apar rar şi dispar subit, pe principiul adesea descris ca asemănător vaselor comunicante, de data asta umplute cu apa atât de preţioasă a puterii.

Neîndoielnic, China este prima ţară care a profitat din plin de retragerea SUA din poziţia sa de lider tradiţional al tuturor jocurilor din zona Asiei de sud-est, abandonând nu numai faimosul Tratat de liber schimb care a trecut acum în iniţiativa chineză, ci şi controlul unei arii de influenţă în care cine este stăpânul rutelor maritime dictează jocurile următoare, economice şi militare. A urmat, masiv, neaşteptat de rapid şi cu consecinţe enorme, intrarea SUA pe curs direct de coliziune cu lumea musulmană, urmare a deciziei Preşedintelui Trump privind statutul Ierusalimului. Ceea ce, mai departe, a avut efectul unui bulgăre de zăpadă la nivelul ONU unde ţările demult contestatare ale puterii americane au găsit prilejul unei prime revolte masive pentru denunţarea axei SUA-Israel ca destabilizatoare a situaţiei din Orientul Mijlociu.

Mai puţin evidentă (deoarece, cum îi este obiceiul, mai puţin vocală şi mai prudentă) a fost poziţia UE, chiar dacă spectaculoasă a fost ralierea diplomaţiei comunitare la poziţia de condamnare a deciziei americane privind Ierusalimul, la ea aderând oficial „numele grele“: Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie... Desigur, foarte motivate fiind aceste foste puteri coloniale (dar şi, unele dintre ele, cu fost statut de Protector în zona Orientului Apropiat) de a se delimita cât mai vizibil de poziţia americană, tocmai pentru a-şi păstra canalele de dialog şi, de ce nu, atât de lucrativele pieţe de desfacere din ţările arabe şi, la modul general, din întreaga lume musulmană.

Emmanuel Macron şi Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA

Acesta este nivelul de principiu al jocurilor. Important, dar nu şi suficient.

A început însă şi etapa a doua, cea mai importantă, de recuperare a actorilor din teren, foşti mari aliaţi tradiţionali ai SUA. Cred că în această cheie trebuie lecturată vizita pe care o efectuează azi Preşedintele Erdogan la Paris, cea mai importantă ieşire externă a liderului turc într-o ţară membră UE după încercarea eşuată de lovitură de stat. Turcia vine acum cu trei caracteristici absolut noi de poziţionare: relaţie strategică cu Rusia, poziţie de putere în Orientul Apropiat ca parte a triunghiului învingător în Siria (Rusia, Turcia şi Iran), auto-proclamare ca purtător de cuvânt şi coalizator diplomatic al mişcării de protest a lumii musulmane faţă de deciziile americane în legătură cu statutul Ierusalimului. Consecinţa fiind relaţii dintre cele mai proaste cu SUA, marcate de declaraţiile şi acuzaţiile explozive ale lui Erdogan, niciodată auzite până acum în relaţia cu SUA, odinioară garantul cel mai important al securităţii Turciei.

Va vrea oare Uniunea Europeană, scoţându-l în faţă pe Emmanuel Macron, noua stea a politicii comune europene, să recupereze Turcia, normalizând oarecum, în acest nou context favorabil, relaţiile cu Ankara, marcate de dubiile extrem de puternice asupra posibilităţii de a relua ceva din parcursul procesului de aderare, acum „îngheţat“? Asta pare a fi intenţia noului dialog iniţiat de Paris (fără îndoială cu susţinerea tacită a Germaniei). Iar Erdogan, ieri seară, declara că:

„În ce priveşte problematicile regionale, în domeniul bilateral, toţi paşii pe care i-am făcut deja cu dl. Macron se îndreaptă în direcţia cea bună“.

Va fi interesant de văzut cât va vrea să uite Macron şi partenerii săi europeni de celelalte probleme interne din Turcia, cele legate de drepturile omului, în dorinţa de a forma o cale de dialog cu un spaţiu pe care ei înşişi l-au pierdut de ani de zile în termeni de influenţă şi prezenţă efectivă în teren, alta decât cea economică.

A doua mişcare mai mult decât interesantă a europenilor, în acelaşi sens al recuperării active a unor parteneri, este vizita de două zile făcută în Cuba (încheiată ieri) de doamna Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă în Cuba, ţară care, spunea şefa diplomaţiei europene, are ţările din UE drept cel mai important partener economic: „UE a devenit primul partener comercial al Cubei şi deja era pe această poziţie în domeniul investiţiilor şi cooperării pentru dezvoltare, ceea ce înseamnă că este posibil să creştem nivelul relaţiilor economice şi investiţiilor“.

Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă, în timpul unei vizite în Cuba FOTO EPA-EFE

Dar a mai adăugat ceva, şi aici este semnalul cel mai important:

„Am mai fost aici (la Havana, n.n.) cu câteva zile înainte de vizita Preşedintelui Obama şi îmi aduc aminte de vremurile în care se vorbea mult despre Cuba care să-şi întărească relaţiile atât cu Europa, cât şi cu SUA... Indiferent de politica de la Washington, mesajul pe care l-am adus este că prietenia şi relaţiile cu UE sunt făcute să dureze, sunt stabile şi se poate pune bază pe ele“.

Critica politicilor Trump care urmăresc o nouă izolare a Cubei este evidentă dar, mai departe, mesajul profund este adresat ţărilor din America Latină şi America de Sud aflate acum fie în opoziţie directă cu SUA, fie profund nemulţumite de condiţiile economice cerute de companiile americane operând în acest spaţiu considerat odinioară drept teren rezervat de influenţă şi acţiune directă al SUA. Nu mai este aşa şi Uniunea Europeană, simţind „fereastra de oportunitate“, doreşte relansarea parteneriatelor economice cu ţările respective, eventual oferind perspectiva unor tratate de liber-schimb, fie regionale, fie locale, adevăraţi colaci de salvare pentru economii cu probleme: Cuba, Venezuela, statele andine, Brazilia, Argentina... Retragerea diplomatică a SUA din acest spaţiu creează efectiv un gol care, cu siguranţă, se va umplu în mod natural. Teoretic, este perfect posibil ca UE să-şi folosească resursele pentru un asemenea tip de ofensivă enormă, folosind oportunităţile pe care le prezintă pieţe care se clatină şi au nevoie disperată de investiţii şi pieţe de desfacere pentru materiile prime pe care le produc.

Practic, multe dintre ţările din UE îşi pregătesc planurile pentru deschiderile posibile, folosind eventualele deschideri politice din aceste zile pentru a-şi consolida propriile lor obiective înscrise pe agenda lor de priorităţi naţionale. Ar trebui, teoretic, să ne intereseze aceste mişcări deoarece vorbim despre pieţe uriaşe în care odată, dacă mai vrea cineva să-şi amintească, deţineam poziţii importante şi evoluam pe paliere acum uitate şi cam dispărute în ceţurile trecutului. Avem oare propria strategice naţională pentru a profita de acest moment?