De la „primăvara arabă“ la Statul Islamic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Am semănat ce am cules: o dezlănţuire de
violenţă fără precedent de la WWII încoace
Am semănat ce am cules: o dezlănţuire de violenţă fără precedent de la WWII încoace

Cu o floare nu se face primăvară, iar acea floare este Tunisia, care se bucură de o relativă stabilitate. În rest, la 4 ani de la evenimente, o serie întreagă de eşecuri. Principalul vinovat: şi în acest caz, Occidentul, care nu a ştiut sau nu a vrut să gestioneze ceea ce a provocat. Cât mai curând, Occidentul va trebui să se confrunte cu propriii demoni pe care i-a dezlănţuit în mod iresponsabil.

Protestele au început în decembrie 2010, odată cu sinuciderea prin autoincendiere a negustorului de zarzavaturi Mohamed Bouazizi din Tunisia, iar anul 2011 poate fi socotit anul revoluţionar par excellence pentru lumea arabă şi musulmană. Revoluţiile şi protestele s-au întins în statele de religie musulmană situate pe o zonă foarte largă, având drept capete terminus din punct de vedere geografic să zicem regatul Marocului la vest şi republica Yemen la est. Ţările importante în această ecuaţie s-au dovedit, în cele din urmă, Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Irak şi Yemen.

Important este că aceste mişcări au fost întâmpinate la vremea respectivă, cum era şi firesc, cu un mare val de entuziasm, considerându-se că în sfârşit democraţia a pogorât, via Facebook şi Twitter, şi în ţărişoarele musulmane, sodomizate până acum de fel de fel de dictatori sângeroşi. Realitatea a dovedit cu totul altceva: aceste ţări, hélas, nu erau pregătite în mod real pentru democraţie (inutil să spun de tip occidental, pentru că nu există alta), iar în ţările în care, în cele din urmă, schimbarea de regim s-a produs situaţia este mult mai rea decât înainte. Să le luăm pe rând şi să vedem ce s-a întâmplat.

Egiptul, un butoi cu pulbere

Aşa cum spuneam, Tunisia este singurul caz care se bucură de o lăudabilă stabilitate, deşi şi aici, desigur, există tensiuni şi problemele sunt departe de a fi rezolvate. Cu totul semnificativă este situaţia Egiptului: “dictatorul” pro-american Hosni Mubarak (care se eternizase, într-adevăr, la putere, dar era departe de excesele altor conducători din lumea arabă) a fost înlăturat de la putere, dar experimentul democratic care a urmat îl putem considera eşuat. Alegerile libere au fost câştigate să nu zicem de fundamentalişti, dar în orice caz de islamişti, protestele s-au ţinut lanţ, preşedintele Morsi a fost dat jos de armată, alte proteste şi alte incidente sângeroase etc.

Aş spune, însă, slavă Domnului (fie el Yahwe sau Allah, de fapt este acelaşi) că în Egipt există o armată puternică şi independentă, de fapt deasupra puterii politice (ceea ce nu a fost cazul, din păcate, în Libia colonelului Gaddafi): Egiptul este un butoi cu pulbere (vezi şi desele incidente la adresa creştinilor din Alexandria) şi faptul că nu s-a dus deja pe copcă se datorează numai omnipotenţei armatei. Ceva similar a făcut armata algeriană, atunci când în anii ’90 a anulat alegerile câştigate de fundamentalişti, status quo menţinut până în ziua de azi. Făcând bilanţul, însă, aceste ţări nu sunt democraţii, ci dictaturi militare, iar cei care s-au bucurat frenetic că “Mubarak nu mai e” s-au pripit crezând că o să vină democraţia occidentală şi o să curgă lapte şi miere.

Libia, o terra incognita

În cel puţin două ţări, dictatorii au ales să înceapă război împotriva propriului popor: Libia şi Siria, şi aici vorbim de război de facto, nu doar de represiune. Să fim bine înţeleşi: dictatori sângeroşi, care şi-au sodomizat, masacrat, lacerat propriile popoare timp de decenii, cazul unui Sadam Hussein în Irak, al colonelului Gaddafi în Libia sau al “dinastiei” Al-Assad în Siria, meritau să dispară de pe scena istoriei şi să fie înlăturaţi de la putere prin orice mijloace. Problema este că, din motive obiective, democraţia sau măcar stabilitatea vizate nu s-au instalat, iar mai tuturor acestor populaţii le este mult mai rău decât înainte, după ce au trecut prin suferinţe inimaginabile.

Rebeliunea libiană, începută la Benghazi, a fost salutată pe bună dreptate de toată lumea, s-a încheiat cu sfârşitul bine-cunoscut al ticălosului “colonel” Gaddafi (produs în circumstanţe de nereprodus, care n-au nicio legătură cu justiţia, dar trecem peste asta), însă a urmat un vid de autoritate la Tripoli, iar ţara s-a transformat pentru cei din exterior într-un fel de terra incognita. Se pare că două guverne îşi dispută în prezent legitimitatea asupra Jamahiriei libiene, iar aici, ca mai peste tot, principalul pericol este cel al recrudescenţei fundamentalismului islamic, care, deşi n-a contribuit prin nimic la declanşarea şi susţinerea acestor revoluţii din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria, s-a grăbit să profite de vidul ideologic şi politic astfel creat. Tentaculele ISIS se întind până în Libia, vezi recenta decapitare de pe teritoriu libian a celor 25 de creştini egipteni, iar prin Libia se poate face joncţiunea cu califatul nigerian al grupării Boko Haram (cei doi poli ai atrocităţii moderne s-au reunit, de altfel, de curând, cel puţin în intenţie).

Cine a greşit cu Siria?

De departe, cel mai tragic caz dintre cele luate în discuţie mi se pare cel al Siriei, teritoriu foarte important, cu o vieţuire şi cultură multimilenare, căzut acum pradă unor războaie şi atrocităţi care par fără sfârşit. Totul a culminat cu apariţia ISIS (Statul Islamic), dar şi până în acel moment şi chiar şi după aceea situaţia s-a bucurat de dezinteresul şi autosuficienţa comunităţii internaţionale, foarte rar răzbătând informaţii despre ce se întâmplă acolo. Este aproape imposibil de documentat exact ce s-a petrecut în Siria din primăvara lui 2011 încoace şi ce se întâmplă în prezent, iar posibilii istorici ai viitorului vor avea o foarte grea sarcină. Putem încerca însă să răspundem la altă întrebare: cum s-a ajuns în această situaţie, cine sunt cei care la un moment dat au greşit?

Iniţial a fost vorba de demonstraţii paşnice, pe modelul celor din celelalte ţări arabe, desfăşurate în primul rând în capitala Damasc, cărora dictatorul Bashar Al-Assad le-a răspuns cu gloanţele lunetiştilor de pe clădirile din jurul zonei. A urmat martirizarea unor întregi oraşe, considerate focare ale rebeliunii, precum Homs şi Alep. Occidentul s-a ferit să ia vreo poziţie, conştient că amalgamul etnic şi confesional al Siriei nu permitea o alternativă viabilă la regimul Al-Assad, şi a clamat că ceea ce se întâmplă este o problemă internă a Siriei. Din acel moment, lucrurile au scăpat de sub control şi, într-un mod greu de decelat, creuzetul multietnic şi multiconfesional care este teritoriul sirian a devenit un poligon de încercare pentru fel de fel de mişcări extremiste, de mercenari, mujahedini, fundamentalişti etc., confruntările fiind duse de multe ori chiar în capitala Damasc.

Când lucrurile au ajuns prea departe şi atrocităţile – de care, bineînţeles, fiecare parte o acuza pe cealaltă – nu au mai putut fi ignorate, preşedintele american Barack Obama a anunţat decizia unei acţiuni limitate în Siria, contra regimului Bashar Al-Assad. S-a lovit însă de împotrivirea, cui credeţi?, a lui Vladimir Putin, care nu a uitat că toate aceste dictaturi arabe din Orientul Mijlociu se autointitulau socialiste şi făcuseră parte din zona de influenţă sovietică. Lucrurile s-au încheiat ex abrupto cu o rezoluţie de distrugere a armelor chimice de către Al-Assad, pe care nu a mai verificat-o nimeni, şi cu decernarea Premiului Nobel pentru pace unei fantomatice organizaţii care s-ar ocupa cu distrugerea de arme chimice, de care nici până atunci nu auzise nimeni, nici ulterior nu a mai auzit cineva.

Pripeala Occidentului

Totul s-a schimbat odată cu ajungerea la preeminenţă, în 2014, a organizaţiei “teroriste” Statul Islamic în Irak şi Levant/Siria (ISIL/ISIS), de fapt o armată în toată regula care în prezent controlează o porţiune imensă de pe teritoriul ambelor (foste) state, desfiinţând practic o bună bucată din graniţa dintre ele. Până atunci, însă, aş vrea să răspund la întrebarea cine este în primul rând vinovat de acest imens dezastru care se dovedeşte a fi, după patru ani, mult-lăudata şi trâmbiţata “primăvară arabă”? Fără a cădea în teoria conspiraţiei, există indicii sigure că Occidentul, mai precis Statele Unite, au manipulat preţul din zonă al cerealelor şi al altor produse de primă necesitate, în scopul de a declanşa acest val de proteste. Cert este că ţările occidentale au încurajat, dacă nu chiar provocat, aceste mişcări pro-democraţie, într-o zonă care, se dovedeşte acum, era nepregătită – poate chiar incapabilă structural – pentru aşa ceva. Într-un mod similar, pripit şi iresponsabil, s-a procedat de către occidentali şi în ce priveşte Ucraina şi toate “revoluţiile portocalii” şi “euro-maidanurile” de acolo şi, la rigoare, se pot găsi şi alte exemple.

Şi cu ce ne-am ales? Cu Statul Islamic tronând în Siria şi Irak, cu ramificaţii în Libia şi alte ţări instabile şi cu posibilitate de extindere spre centrul Africii, unde fac legea sceleraţi de tipul Boko Haram. În ce priveşte Irakul, cazul acestuia este şi mai semnificativ pentru ceea ce vreau să spun. Acolo totul a început în 2003, odată cu invazia americană ordonată de fostul preşedinte Bush, şi – indiferent de eventuala legitimitate a acesteia – vedem acum că rezultatul a fost, finalmente, un dezastru de proporţii incredibile. Nu numai că agresiunea nu a rezolvat absolut nimic din ceea ce era de rezolvat, dar populaţia irakiană a trecut prin suferinţe greu de imaginat pentru un occidental sastisit de propriu-i confort şi de bunăstare, suferinţe care sunt departe de a se fi încheiat. Este imposibil de estimat corect numărul total al cetăţenilor irakieni care şi-au pierdut viaţa, începând cu bombardamentele americane din 2003 până la actualele atrocităţi ale ISIS.

ISIS nu este religie

Revenind la Statul Islamic, mass-media occidentale şi cele româneşti nu accentuează suficient (de fapt, deloc) că refugiaţii din Siria şi Irak naufragiaţi în largul coastelor Italiei (câteodată chiar ale Mării Negre) sau care aglomerează oraşele europene sunt de fapt creştini care fug din calea unor persecuţii inimaginabile din partea aşa-zişilor „jihadişti“, dezlocuindu-se astfel nişte culturi milenare. Este vorba despre străvechile biserici creştine din această zonă, aşa-numitul Levant, care bineînţeles că sunt prima ţintă şi cea mai furibundă a fundamentaliştilor islamici de toate felurile.

Am mai afirmat că conceptul modern de “terorism” mi se pare inoperant în prezent, aş insista acum pe faptul că nici asocierea cu religia, în ce priveşte atrocităţile de toate felurile ale Statului Islamic, nu mai mi se pare relevantă. Într-adevăr, Islamul este o religie militantă (în aceeaşi măsură, însă, ca şi catolicismul), dar în istorie el nu s-a afirmat, totuşi, prin exterminarea mulţimilor de oameni lipsiţi de apărare sau prin distrugerea de artefacte religioase şi culturale. Se uită mereu că civilizaţia arabă (mai exact cea islamică, pentru că vorbim în primul rând de extremităţile imperiului, Spania şi Persia) este cea care a conservat moştenirea antichităţii greco-romane, atunci când Occidentul creştin nu mai dădea nici doi bani pe ea, şi că adevărata Renaştere a început de fapt mult mai devreme decât se crede, în oraşele andaluze Cordoba, Granada şi mai ales în Toledo, continuată apoi în regatul arab al Siciliei. Imperiul Otoman, unul dintre cele mai întinse, spaţial şi temporal, de religie musulmană, nu s-a afirmat prin intoleranţă, ci printr-o toleranţă destul de mare faţă de alte religii şi culturi; la fel, diversele imperii persane, marii moguli indieni etc.

Există în Coran o diferenţiere între “micul jihad (război sfânt)” – cel cu necredincioşii – şi “marele jihad” – cel cu tine însuţi –, dar acestea sunt deja subtilităţi. Cert este că ceea ce se întâmplă acum, odată cu toată trena de fundamentalişti, talibani, “jihadişti”, este o deformare cu de la sine putere a religiei islamice şi, aşa cum am mai spus, este de fapt un fenomen tipic modern, de sorginte ideologic-totalitară, o reminiscenţă, o coda a ideologiilor moderne care au însângerat secolul XX şi a Războiului Rece. Nu mai vorbim acum de triburile nobile şi războinice chemate la luptă acum 100 de ani de vocea colonelului Lawrence. Nu mai vorbim nici măcar de terorismul limitat, menit să atragă atenţia asupra propriei cauze, al unui Yasser Arafat şi al OEP-ului pe care-l conducea. Chiar şi atât de blamatul terorism al lui Osama bin Laden pare acum opera unui individ raţional, a unui autointitulat “războinic al luminii”, fără să mai vorbim că tehnologia pe care o folosea se afla în epoca de piatră faţă de gadgeturile ISIS. Nu în ultimul rând, regimuri teocratice şi dictatoriale precum cel al Iranului au, totuşi, nişte guverne cu care se poate negocia (şi să sperăm că acest lucru, în ce priveşte Iranul, se va şi întâmpla, altfel chiar va fi un dezastru). Totul păleşte în prezent faţă de atrocităţile – mi-e greu să le spun medievale, pentru că ar fi inexact – comise de ISIS şi de Boko Haram. Şi atunci, despre ce vorbim? Vorbim de fapt, odată cu ISIS, despre contrapartea întunecată a Occidentului şi a modernităţii, despre propriii demoni pe care acesta i-a dezlănţuit şi cu care va trebui să se confrunte, evident de facto, militar, cât de repede posibil.

De la “hippioţi” la “jihadişti”

Nu ştim exact modul în care a apărut mişcarea ISIS, nu ştim cine i-a creat şi cine-i finanţează, dar faptul că foarte mulţi tineri occidentali, fie ei de religie musulmană sau nu până acum, pleacă în Siria pentru a i se alătura este un argument pentru ceea ce am spus mai sus. Aşa cum în anii ’60 era la modă să-ţi părăseştii părinţii şi să te alături comunităţilor, “falansterurilor” hippie / “flower power”, pentru a protesta împotriva capitalismului corupt şi malign, tot aşa începe să se întâmple acum cu Statul Islamic şi cu deplasarea în Siria. Organizaţia canalizează, de fapt, împotrivirea faţă de capitalism şi antiamericanismul, persistente în imaginarul occidental, şi mai ales puternica ură de sine a Occidentului, iar fenomenul a început să fie vizibil încă după 11 septembrie 2001. Ceea ce a reprezentat comunismul radical pe parcursul secolului XX, mai ales în a doua jumătate a sa (cu toate încarnările sale: bolşevism, troţkism, maoism, castrism etc.), a ajuns acum să fie terorismul islamic, adică forma de luptă împotriva stabilităţii societăţii şi a propriei bunăstări, expresia propriilor demoni şi a urii de sine de care vorbeam.

Gadgeturile superperformante folosite de ISIS, la fel ca şi înscenarea atentă a propriilor mesaje video, sunt încă un argument. O interzice Islamul reprezentarea lui Mahomed şi a altor fiinţe, dar se pare că nu interzice folosirea tehnologiei ultramoderne, deşi desigur nu exista pe vremea Profetului. La fel distrugerea obiectelor de artă nonislamice (au făcut-o şi talibanii afgani, cu statuile lui Buddha) nu s-a întâmplat nicicând în istoria Islamului. Şi atunci despre ce medievalism vorbim? Codul comportamental stabilit în mod strălucit de Coran pentru acea vreme nu mai funcţionează, într-adevăr, în epoca modernă, dar acest lucru va fi greu de înţeles pentru aceste societăţi încremenite în propriile tradiţii.

Un fenomen postmodern

Revenind la ISIS, mai există ceva care diferenţiază această mişcare faţă de tot ceea ce a existat până acum. Deşi de sorginte modernă, ea este şi în mod esenţial postmodernă. Copiii occidentali trăiesc de ceva vreme în realitatea jocurilor video, cele mai multe dintre ele violente, şi în cea virtuală, a reţelei de calculatoare. Prin urmare, este din ce în ce mai greu de făcut diferenţierea între realitate şi virtualitate, între moartea reală şi cea simulată de un program. Unde este singurul loc în care poţi să execuţi aceste atrocităţi şi în realitatea reală, să-i zicem aşa, şi să ştergi diferenţa dintre corporalitate şi ecranul computerului? În teritoriul controlat de Statul Islamic, bineînţeles.

Prin urmare, cred că acest “califat” – despre care nu ştim cine-l conduce, cum este guvernat etc., este un fel de “Heart of Darkness” / “Apocalipsul acum” al lui Conrad / Milius & Coppola – va atrage în continuare ca un magnet pe toţi sceleraţii din lumea vestică, treabă care nu are nicio legătură de fapt cu religia lor. De altfel, această “cruciadă” inversată care-i migraţia vesticilor spre Statul Islamic poate fi considerată şi ca o reacţie la emascularea tot mai pronunţată a societăţii occidentale. Dacă vrea să supravieţuiască, Vestul va trebui să se confrunte până la urmă cu aceşti demoni şi să-i strivească în modul cel mai propriu. Nu ar fi prima oară când o face, vezi fenomenul fascismului (recurent, bineînţeles: “khmerii roşii”, talibanii afgani şi “jihadiştii” ISIS pot fi socotiţi cu toţii forme de fascism) şi cazul Hitler.

Citeşte şi: E război, proştilor

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite