Erdogan declară mobilizare naţională

Azi, Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan a afirmat următoarele: „Declar mobilizare naţională împotriva PKK, Daesh, FETO şi a tuturor grupurilor teroriste”.

Termenul folosit, „mobilizare naţională”, este foarte grav şi, constituţional, trebuie să fie ultima măsură pentru a apăra statul în faţa unui atac iminent, la scară mare, în condiţiile în care instituţiile de forţă ale statului, cele din prima linie şi cele aflate în rezervă, fie nu mai sunt în stare să facă singure faţă situaţiei, fie au fost depăşite, fie sunt ameninţate de colaps sub presiunea extraordinară a ameninţării respective. Este ultima măsură la care se poate face apel, măsura de ultimă instanţă care cheamă sub arme întreaga populaţie validă, depăşind ca intensitate instituirea stării de urgenţă.

Este, de facto, recunoaşterea că altceva nu a mai rămas de făcut şi că, din acest moment este angajată o bătălie fără precedent în care Turcia anunţă că-şi mobilizează absolut toate resursele disponibile. Context în care puţin le va mai păsa celor de la Ankara de obiecţiile europene privind reintroducerea pedepsei cu moartea sau textele din acordurile generale privind respectarea drepturilor omului căci, cel puţin în principiu, mobilizarea generală presupune introducerea legii marţiale pe tot cuprinsul ţării, cu tribunale militare de urgenţă şi, în general, cu o justiţie expeditivă.

Nu e aşa, îmi spunea la telefon în urmă cu câteva minute, o sursă oficială europeană, vorbind sub acoperirea anonimatului tocmai deoarece lucrează pe dosarul Turcia. Nu este aşa deoarece expresia folosită de preşedintele Erdogan trebuie privită în expresia sa simbolică. Astfel, mobilizarea va fi într-adevăr a tuturor resurselor disponibile, dar exclusiv împotriva teroriştilor, pentru anihilarea definitivă a reţelelor interne... amintindu-mi în acest sens de declaraţiile de dumincă ale preşedintelui Erdogan, aflat la locul celui mai recent teribil masacru de lângă stadionul de fotbal Besiktaş din Istanbul, atunci când spunea că „nimeni nu trebuie să aibă vreun dubiu asupra luptei noastre împotriva terorismului... noi suntem stăpâni în această ţară şi nu o vom lăsa acestor lepădături dacă ceea ce vor ei este să ne sperie cu asemenea atacuri...”

Viitorul imediat ne va spune care dintre interpretări se va dovedi validă.

Deocamdată însă, în contextul în care deja Ankara declanşase nenumărate acţiuni extrem de dure şi extinse de arestări după încercarea ratată de lovitură de stat, dar şi acţiuni militare de mare anvergură împotriva reţelelor interne şi externe ale extremiştilor kurzi, vede că ele au fost ineficiente şi actele de terorism se succed cu o frecvenţă neliniştitoare.

„Vom face tot ceea ce trebuie să facem în favoarea ţării şi naţiunii noastre fără să ne pese de cine şi ce zice despre noi.” Recep Tayyip Erdoğan, noiembrie 2016

Drept care, anunţul „mobilizării naţionale” trezeşte temerea că se declanşează în acest moment o vânătoare naţională la scară largă ce va depăşi competenţele şi puterea de cuprindere a instituţiilor de forţă, lăsând libere în stradă formaţiuni ad-hoc, cele periculoase deoarece nu răspund în faţa nimănui şi adepte ale actelor expeditive de justiţie. 

Erdogan transmite acum şi un mesaj indirect: s-a săturat să aştepte un răspuns din partea Occidentului la cererea sa, e adevărat, reiterată în mai multe ocazii (ultima dată la o reuniune NATO la Istanbul, pe 20 noiembrie) ca Occidentul să-l susţină în lupta împotriva Daesh şi PKK, acuzându-i pe europeni că-i lasă pe kurzi să acţioneze liber pe teritoriul ţărilor membre ale Alianţei.

„Cei care o atitudine indecisă vor fi loviţi la rândul lor, mai devreme sau mai târziu...,nu putem să mai digerăm faptul că membrii PKK... pot să se deplaseze în mod extrem de liber în ţările membre UE, afişând portrete ale şefului lor pe culoarele Parlamentului European...”.

Situaţie extrem de dificilă pentru Turcia în perspectivă. Dar, exact în aceeaşi măsură, extrem de delicată pentru partenerii săi din UE şi NATO care trebuie să dea nişte răspunsuri privind modul în care se va calibra relaţia cu Ankara în viitorul imediat. Miniştrii de Externe europeni au spus deja că nu se vor mai deschide noi capitole de negociere cu Turcia, Parlamentul European cere o îngheţare provizorie a negocierilor şi, în urmă cu o lună, Erdogan însuşi, într-un discurs ţinut la inaugurarea unei universităţi private din Istanbul, declara fără menajamente că Turcia a transmis Germaniei 4000 de dosare privind terorişti din reţele PKK şi că, acum şase luni, a vorbit cu Angela Merkel despre situaţia acestor dosare:

„Mi-a spus că-şi aminteşte de toate aceste dosare şi am întrebat-o atunci ce se întâmplă cu ele. MI-a spus că dosarele au ajuns la 4500. Şi ce se va întâmpla acum? O justiţie care întârzie nu mai este justiţie. UE a declarat că PKK este o organizaţie teroristă, dar, cu toate acestea, Europa le oferă în modul cel mai clar refugiu...”.

septembrie 2016, Koln, manifestaţie pro-kurdă

Ce se va întâmpla de acum înainte este extrem de greu de anticipat, mai ales că liderii europeni vor fi oarecum obligaţi să se pronunţe asupra a ceea ce se petrece în Turcia, aliat cu poziţie strategică în NATO şi, încă, ţară în plin proces de negocieri pentru aderarea la UE. Vor trebui să spună dacă, da sau nu, criteriile internaţionale şi europene sunt respectate de Ankara şi să anunţe măsurile în consecinţă. Ceea ce ştim cu siguranţă că avem până acum este o cifră dată de Erdogan însuşi: de la începerea operaţiunilor anti-teroriste, au fost ucişi, răniţi sau capturaţi 9500 de terorişti din PKK. Plus încă 1800 de militanţi YPG şi Daesh ucişi de militarii turci în operaţiunile din Siria şi Irak.

Mai este o întrebare de final, deloc uşoară: dacă turcii vor simţi că este chiar nevoie, dacă vor continua atacurile teroriste la scară largă, văzând că nu primesc ajutor occidental, ar putea cere o colaborare plină de bunăvoinţă din partea trupelor speciale antiteroriste ale Rusiei, spre exemplu? Sau a formaţiunilor specializate în acţiune antiteroristă ale Organizaţiei de cooperare de la Shanghai?