Există un sfârşit al războiului civil din Siria şi al conflictului regional? Soluţii militare, politice şi confruntarea escatologiilor

Evoluţia războiului civil din Siria seamănă mai degrabă cu desfăşurarea unui război tipic Evului Mediu, cu zone şi oraşe asediate, încercuiri, bătălii între grupări de militanţi reduse ca efectiv şi un număr de actori statali şi non-statali aflat în continuă schimbare.

La fel ca şi în cazul unui conflict între stăpânii unor feude, nu au existat momente decisive pe parcurs, singurul astfel de moment fiind un acord de pace – mai îndepărtat astăzi ca oricând.

Războiul civil din Siria a produs deplasări masive de refugiaţi, atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. Harta puterii militare a actorilor se suprapune într-un mod dramatic cu harta deplasărilor de populaţie. Oricărei zone aflate sub dominaţia unui actor militar îi corespunde o zonă adiacentă de refugiaţi. Zona în care se află oraşul Palmira a produs un număr record de refugiaţi în imediata vecinătate, după cucerirea sa de către Statul Islamic. Întregul teritoriu stăpânit de Statul Islamic este înconjurat de zone în care şi-au găsit adăpost temporar foştii locuitori ai acestui teritoriu. Mişcările sunt însă reciproce: există persoane care au plecat din zonele cucerite de Statul Islamic, au ajuns în zone sigure până când acestea au devenit scena unor alte conflicte între armata siriană şi rebeli, s-au întors în zona controlată de Statul Islamic şi au plecat ulterior în Turcia sau în alte state vecine Siriei. Un exod intern şi extern cu o dinamică spectaculoasă şi dramatică deopotrivă.

Există cel puţin 8 actori interni sau externi implicaţi direct în războiul civil sirian, dintre care cei interni ocupă teritorii: forţe militare iraniene şi ruse, respectiv guvernul de la Damasc, Statul Islamic, grupările Hezbollah, rebele (Jabhat al-Nusra, afiliată Al Qaeda şi celelalte grupări), kurzi. Pentru a complica şi mai mult situaţia, există zone în care mai mult de un actor îşi exercită controlul - zonele în care au loc intense bătălii în prezent. Cei 8 actori sunt grupaţi în patru mari categorii: forţe care sprijină regimul Assad, grupări rebele, kurzi şi Statul Islamic. Acesta din urmă are la origine grupări rebele dar şi factori externi Siriei (foşti militari irakieni), precum şi un număr impresionant de combatanţi veniţi din întreaga lume. Pentru a aduce legume în piaţa din Damasc, un fermier sirian este nevoit să străbată cel puţin trei zone controlate de guvern, de câte o grupare rebelă şi de Statul Islamic, traseul putând dura câteva zile, fiecare stăpân de feudă încasând un impozit în bani sau în produse.

Harta Siriei în prezent este infinit mai complicată decât cea a Bosniei în timpul războiului civil. În Bosnia, trasarea graniţelor interne din cadrul actualei federaţii devenise previzibilă la un moment dat, iar dizlocările de persoane nu se pot compara cu cele din Siria. În Bosnia s-a ajuns la un acord după multiple intervenţii armate şi negocieri politice. În Siria cantitatea de actori implicaţi descurajează din start orice efort de pace. În plus, proximitatea războiului civil din Irak face imposibilă o soluţie care să privească exclusiv Siria. 

Totuşi, există semne ale unui posibil sfârşit al conflictului. Recent s-a reuşit încheierea unui acord prin care grupările rebele au fost de acord cu un schimb de populaţii: aproximativ 10.000 de persoane au fost lăsate să treacă dintr-o enclavă şiită din nordul Siriei în zona Zabadani, lângă graniţa cu Libanul, această zonă fiind cedată guvernului de la Damasc. Negocierile au fost mediate de Iran şi au fost extrem de dificile.

Singura zonă cu un destin incert este în prezent cea a oraşului Alep, o enclavă şiită înconjurată de grupări rebele şi de Statul Islamic. Probabil că operaţiunile militare, coordonate de militarii ruşi, se vor concentra pe această enclavă, pentru a restabili continuitatea teritoriului controlat de Assad între Marea Mediterană la vest şi oraşul Alep la est. Odată stabilită continuitatea teritorială între zonele Damasc, Latakia şi Alep, se va putea vorbi din nou de exercitarea puterii statale asupra unui teritoriu clar delimitat. Iar dacă fiecare grupare va avea control pe câte un teritoriu, negocierile de pace pot începe. Există o enclavă kurdă şi în nord-vestul Siriei dar probabil că aceasta va face obiectul unor negocieri foarte intense care pot implica de asemenea un schimb de populaţie agreat. A vorbi însă de negocieri de pace în prezent este doar o utopie.

Marea întrebare din prezent este cum vor fi folosite forţele militare ruse: vor contribui acestea la escaladarea conflictului sau, dimpotrivă, la reducerea intensităţii operaţiunilor militare? Declarând drept scop înfrângerea Statului Islamic, este foarte probabil ca războiul civil să escaladeze. Grupările rebele nu se înţeleg cu Statul Islamic dar radicalizarea conflictului prin intensificarea folosirii forţei armate ar putea duce la un pact de neagresiune sau chiar la o colaborare punctuală între cei doi actori.

Implicarea Federaţiei Ruse a venit exact la momentul aşteptat de Bashar al-Assad şi Dorit de Vladimir Putin. Armata siriană mai numără astăzi aproximativ 125.000 de combatanţi, dintr-un total de 250.000 la începutul conflictului. Beneficiind de avioane învechite, forţele guvernamentale nu puteau susţine eficient activitatea militară de pe teren. Din acest motiv, cu scopul de a recâştiga sau menţine echilbrul strategic, forţele militare fidele regimului folosesc procedee neconvenţionale, contrare regulilor războiului, precum arme chimice sau bombe cu defragmentare, procedee care sau la originea abandonării totale a zonelor de conflict de mase mari de persoane – refugiaţii. Venirea unei flotile aeriene ruse în Siria face ca acest dezechilibru să înceapă a fi redus. Vladimir Putin utilizează o strategie foarte simplă care poate fi eficientă sau nu în funcţie de răspunsul pe care îl primeşte: orice teritoriu aflat în dispută, cu un statut incert în urma unui conflict intern sau destabilizat de actori externi, trebuie ocupat înainte de sosirea forţelor occidentale sau apartenenţa la NATO a unei ţări. S-a întâmplat în Georgia în 2008 - numai ameninţarea (nematerializată) că această ţară poate adera rapid la NATO a determinat retragerea trupelor ruse. S­-a întâmplat în Ucraina în perioada 2013 - 2014 - lipsa de apetenţă pentru aderarea acestei ţări la NATO a dus, conjugat cu alţi factori, la anexarea Crimeei şi la generarea conflictului civil din regiunea Donbas. 

Strategia lui Putin este de fapt continuarea strategiei folosite de URSS în Al Doilea Război Mondial (ocuparea a cât mai multe teritorii în Europa de est până la momentul capitulării adversarilor) sau în conflictul din Kosovo, când tancurile ruseşti şi-au făcut brusc apariţia în această regiune, înaintea forţelor occidentale. În Siria, Federaţia Rusă a intervenit nu în momentul în care forţele fidele lui Assad pierdeau poziţii strategice, ci doar atunci când a fost clar că nicio putere occidentală nu va întreprinde mult decât raiduri aeriene împotriva Statului Islamicmai . Unii analişti consideră că intervenţia rusă a fost precipitată de acordul SUA - Turcia privind folosirea bazei aeriene de la Incirlik. Poate fi unul dintre factori dar cu siguranţă nu cel decisiv.

Intervenţia rusă în Siria a fost precedată şi acompaniată de câteva mişcări strategice, cum ar fi vizita la Moscova a prim-ministrului israelian Netanyahu şi a preşedintelui turc Erdogan pentru inaugurarea unei mari moschei ori declaraţiile de susţinere din partea ministrului german de externe Steinmeier. Chiar şi SUA au încetat planul de înarmare a rebelilor sirieni care s-a dovedit a fi un eşec total, după întâlnirea la vârf între preşedinţii Putin şi Obama de la New York, cu ocazia reuniunii ONU. Federaţia Rusă a instalat la Bagdad un centru de coordonare a informaţiilor despre Statul Islamic între patru ţări (Irak, Iran, Siria, Federaţia Rusă). O coincidenţă care nu este deloc accidentală: Bagdad a fost multă vreme centrul operaţiunilor coordonate de SUA  împotriva oponenţilor noului regim irakian, oponenţi care stau la originea actualilor combatanţi ai Statului Islamic. 

Totodată, Turcia şi-a schimbat paradigma de abordare: dacă iniţial profita de războiul civil sirian pentru a slăbi forţele kurde, la începutul lunii septembrie a avut loc la Istanbul o primă întâlnire a 29 de grupări rebele din Siria care nu au convenit deocamdată decât formarea a 4 grupuri de lucru. Turcia doreşte să stea la masa negocierilor post-conflict în Siria nu numai prin implicarea în războiul civil, dar şi prin semnalul de alarmă tras legat de prezenţa refugiaţilor sirieni pe teritoriul său: relaxarea condiţiilor de tranzit înspre Europa a dus la criza refugiaţilor, datorită exodului masiv din taberele aflate îndeosebi în Turcia.

Soluţia principală: lupta împotriva Statului Islamic

Toate aceste evoluţii sunt încurajatoare în vederea unei colaborări militare între toţi actorii externi implicaţi în Siria şi Irak: SUA, Federaţia Rusă, Iran, Turcia, la care se adaugă Franţa şi Marea Britanie. Toţi aceştia au divergenţe asupra viitorului regiunii dar au un adversar comun: Statul Islamic. Nu se întrezăreşte deocamdată finalul conflictului, dar există doi paşi asupra cărora toţi aceşti actori sunt de acord: crearea unor zone de interdicţie aeriană, pentru a facilita stabilirea refugiaţilor care se deplasează din zonele de conflict şi schimbul de informaţii  despre Statul Islamic.

O posibilă rezolvare a conflictului este, ca şi în Bosnia, legitimarea status-quo-ului de la un moment dat: un stat sirian redus la un teritoriu format din reunirea celor trei zone, Latakia, Damasc şi Alep, sub controlul Federaţiei Ruse; un stat kurd la graniţa cu Turcia, exclusiv pe teritoriul actual al Siriei; o zonă controlată de Statul Islamic, cu graniţe clar delimitate; un stat irakian care să înglobeze toate teritoriile la sud de Mosul, sub controlul SUA. O astfel de construcţie statală ar necesita însă câţiva ani de război civil, urmaţi de câţiva ani de negocieri dificile. Această construcţie poate îmbrăca forma unei uniuni de state reunite într-o confederaţie (fără teritoriul controlat de Statul Islamic). Strategia actorilor externi va fi mai degrabă de îndiguire a Statului Islamic, de tăiere a legăturilor sale externe (export de petrol şi antichităţi), nu neapărat de epuizare a resurselor într-o confruntare directă pe teren. Bashar al-Assad va ceda cu siguranţă puterea pentru o coaliţie care să nu dezavantajeze minoritatea şiită şi cea creştină. Va fi dificil de construit o asemenea coaliţie de guvernare, va putea fi iniţial un eşec (precum guvernul irakian al-Maliki) şi abia ulterior un succes parţial.

Paradoxal, soarta războiului civil sirian şi a conflictului regional mai larg depinde nu de capacitatea actorilor externi şi interni de a se mobiliza pentru a găsi o soluţie, ci de evoluţia unei escatologii tipice Statului Islamic. Venirea unui nou profet, bătălia finală cu infidelii, Apocalipsa - toate aceste fragmente ale unei escatologii din ce în ce mai prezente au drept consecinţă ca atracţia Statului Islamic să fie cel puţin la fel de intensă ca la originile sale. Credinţa în acest deznodământ motivează militanţii islamişti din Libia până în Afghanistan. 

Paradoxul maxim al unirii actorilor împotriva Statului Islamic este că poate credibiliza această escatologie şi face astfel mai dificilă atingerea obiectivului de slăbire a acestuia. Statul Islamic nu poate fi înfrânt doar prin mijloace militare, ci şi printr-un răspuns adecvat din punct de vedere religios, din interiorul Islamului. Ori prin crearea unei escatologii exact opuse - imaginea creştinilor aflaţi în luptă, alături de şiiţi moderaţi, pentru a salva creştini. Vladimir Putin recurge la două imagini cu putere de simbol: crearea coaliţiei anti-hitleriste în care nu au mai contat diferenţele de regim politic, transformând un stat comunist în partener al statelor occidentale şi folosirea pozitivă a identităţii creştine. Probabil că, după alegerile prezidenţiale din SUA de anul viitor, aceleaşi imagini vor fi în prim plan şi la Washington în lupta imagologică cu Statul Islamic. Războiul civil din Siria nu este doar înfruntarea dintre mai multe grupări armate, state şi confesiuni. Este, potenţial, şi terenul de luptă între două escatologii, la fel de vechi ca şi religiile.