Geopolitica xenofobiei în secolul XXI

A scrie despre xenofobie este echivalent cu a umple, precum Danaidele, acea fântână fără fund, deoarece ura faţă de „străini” – sau cei care nu fac parte din acelaşi grup etnic – este veşnică în specia umană.

Oamenii nu îi iubesc pe cei care nu sunt asemenea lor, cum demonstrează glumeţ şi mesajul de mai sus: „I love you because we hate the same stuff”

Vorbele mari sunt de multe ori doar simple modalităţi de acoperire ale deficienţelor, iar în materia relaţiilor dintre popoare se folosesc atâtea cuvinte, încât se golesc de sens frazele şi istoria începe să urle: „minţi”! Tocmai de aceea nu putem să scriem despre xenofobie atât de mult pe cât de complexă este tema, deoarece nu ne-ar ajunge o săptămână pentru lectura finală a textului rezultat.

Prima problemă pe care trebuie să o notăm este aceea a veşniciei xenofobiei. Ea poate fi combătută, redusă chiar la un nivel prea jos faţă de cât trebuie uneori – dar în niciun caz eradicată.

Doar naivii sau cei rău intenţionaţi cred în eradicare, asemeni laşilor care spun că un cap plecat nu e tăiat de sabie. Eradicarea sentimentelor umane este imposibilă atât la nivel teoretic, cât şi practic, iar supunerea permite oricând tăierea capetelor proaste pentru antrenarea soldaţilor ce mai târziu se vor bate cu capetele drepte.

Realitatea pe care psihologii o cunosc foarte bine este că omul este o fiinţă neîncrezătoare sau nesigură în afara grupului său larg de persoane acceptate. Depinde doar intensitatea neîncrederii sau nesiguranţei. Din momentul în care copiii încep să perceapă lumea, îşi dau seama că atâţia alţi oameni sunt mai puternici decât ei, iar astfel se naşte teama, şi de cele mai multe ori acest sentiment dă naştere urii. Oamenii îşi caută semeni care le împărtăşesc ideile în cea mai mare măsură, pentru că este mai eficace – nu poţi trăi la nesfârşit printre cei care nu se apropie măcar la un nivel minimal de chestiunile care te interesează. În caz contrar de ajunge la schizofrenie şi la alte probleme de natură psihică, explozii asupra nevinovaţilor din jur – mai ales membri ai familiei – şi alte drame.

Foarte grav este dacă nesiguranţa domină, deoarece în acel moment oamenii încep să se izoleze şi vor deveni din ce în ce mai limitativi în contactele lor sociale. Se vor baza doar pe un număr redus de persoane în ceea ce priveşte viaţa lor – nu vor ajunge niciodată la 500 de oameni cu care să comunice în vreun fel – şi vor evita pe cât posibil certurile, necazurile, disputele, preferând să cedeze rapid, în locul apărării propriei poziţii. Nu este laşitate, este frică. Este o atitudine care apare foarte vizibil şi pe Facebook. În general nu au decât 200 – 400 de persoane în lista lor şi nu se implică prea mult în dezbaterile tari care sunt la un moment dat în societate. Îşi vor limita postările la ceea ce este frumos, la lucruri care sădesc calmul şi liniştea şi nu vor accepta în lista lor de prieteni persoane care să tulbure prea mult ritmul lor de viaţă. La primele semne de furtună se vor retrage sau chiar îşi vor dezactiva conturile, deoarece „vreau să am o viaţă liniştită, că şi aşa e scurtă – nu de necazuri am nevoie”. Aceste lucruri le fac inconştient, spre deosebire de cei care, prin modul de lucru curent au de-a face cu multe persoane, dar îşi limitează profilele pentru a nu deveni vulnerabili faţă de ochi vrăjmaşi.

Neîncrederea este altă faţetă a psihologiei umane. Este la fel de veche precum nesiguranţa, a apărut mai întâi la vânătorii care plecau din peşteră pentru a aduce hrană, şi este normală fiecărei fiinţe vii.

Neîncrederea reprezintă un pas spre curaj deoarece ea nu exclude mobilitatea socială ridicată.

De fapt, proverbele lumii spun cam acelaşi lucru – şi alegând varianta arabă: „primeşte pe oricine în cort, dar leagă-ţi bine cămila înainte”. De aceea, vom găsi mulţi oameni care nu au prea multă încredere în semeni, dar care sunt activi sociali, tocmai în acest context, al culegerii de hrană de atunci – adică bani, putere, influenţă, în limbaj contemporan.

Neîncrederea şi nesiguranţa sunt puternic influenţate de către stereotipii, iar pricipalul produs al acestora este ura. De aceea, geopolitica xenofobiei este de fapt o secvenţă din geopolitica urii. 

Oamenii se vor teme în permanenţă de ceva sau de cineva, doar că în al doilea caz el are posibilitatea de a fugi. Dacă de „ceva”-ul numit sărăcie, foame, sete, durere, carenţe în actul medical, dictatură este foarte dificil să scapi – aceste carenţe fiind prezente în multe state şi sub diferite forme – de oameni este destul de posibil să fugi. Autoizolarea este pentru mulţi o opţiune, mai ales sub plan mintal, însă şi emigrarea este des folosită. Tragic este momentul în care emigrarea se transformă în refugiere, iar realităţile ne demonstrează că lucrurile nu merg atât de bine în multe părţi ale lumii şi de cele mai multe ori o dimensiune mare a emigrării este urmată apoi de un val de refugiaţi. În anul 2015 s-a atins cel mai mare număr de refugiaţi din istorie – 60 de milioane de persoane – nivel care ce ar trebui să-l pună pe gânduri pe oricine.

Din toată experienţa vieţii, oamenii au realizat un proverb: „cine se aseamănă, se adună”. Proverbul nu se referă doar la partea sentimentală – omul caută şi de îndrăgosteşte preponderent de persoane de sex opus care îi seamănă la figură, confirmând astfel povestea lui Narcis – ci şi la profesie şi modul de viaţă.

Juriştii ţin aproape de jurişti, cei din zona bancară şi brokerii au lumea lor, artiştii cu grupul lor, infractorii îşi au propriul mediu şi enumerarea ar continua o zi întreagă. De aici, trebuie subliniată importanţa breslelor. Meşterii, calfele si ucenicii aveau rolul lor bine stabilit, iar profesiile nu erau doar un mediu de activitate economică, ci aveau şi un rol social bine definit. Căsătoriile se făceau de regulă în interiorul breslei, cu binecuvântarea conducătorilor, iar încălcările codului breslei se soldau cu expulzarea din breaslă, ceea ce echivala cu o cvasi-moarte socială. Se trecea greu dintr-o breaslă într-alta, iar sistemul a rezistat destul de bine sute de ani, în aceeaşi paradigmă a neîncrederii faţă de ceilalţi. Cu toate acestea, a produs imobilism şi a constituit un obstacol necesar a fi depăşit, pentru ajungerea la un progres economic mai substanţial.

Navă de imigranţi distrusă FOTO Captura Twitter

Oamenii se grupează tot timpul, caută doar asemănările şi resping diferenţele frapante. În afara unei marje rezonabile, oamenii fug de diferenţe, ceea ce nu trebuie să surprindă – animalele resping propria imagine reflectată în oglindă, pentru că ele nu au conştiinţa diferenţei, ci doar a propriului interes. De aceea, omul – cunoscător al acestui instrument al frumuseţii, caută să-şi încadreze într-un etalon mintal grupul său etnic sau de viaţă curentă, pe cel al colegilor de lucru, dublândul şi cu un etalon afectiv, nu întotdeauna pozitiv. Uneori auzi prin parc că un iepuraş sau o pisicuţă este într-o relaţie sentimentală cu un urs sau alt animal masiv, dar aceste vorbe sunt aplicaţii ale etalonului standard, pentru că pe lângă aspectele generale – „îmi plac blondele / brunele, întocmai maestrului coregraf, ceea ce se caută afectiv în celălalt ţine de o anumită percepţie asupra fragilităţii, delicateţii, puterii etc. Astfel, „vrăbiuţa-i secretară / frumuşică şi sprinţară / iar director, elefantul / care face pe berbantul ... n-am găsit altă rimă”.

După cum spunea Nassib Nicholas Taleb în lucrarea sa dedicată acelor „lebede negre ale puţin probabilului”, „clasificarea este necesară oamenilor, dar devine patologică când este considerată definitivă, împiedicând luarea în considerare a neclarităţii hotarelor sale, ca să nu mai vorbim de revizuirea categoriilor”. Însă majoritatea oamenilor nu îşi schimbă prea uşor aceste clasificări proprii, iar trusturile de media care acţionează mai puţin deontologic doresc doar să le schimbe pe cele ale spectatorului/cititorului, iar nu să ajute la creşterea numărului cu inteligenţe critice, capabile de a gândi singure şi de a căuta să vadă care este binele şi care este negativul.

Grupându-se mereu, oamenii ajung să constituie nu doar mici grupuri de prieteni care merg la iarbă verde, ci şi asociaţii cu caracter civic mult mai pronunţat, iar în final partide şi state.

Odată ce s-au fondat statele, apare necesitatea întăririi şi dezvoltării lor economice, pentru că eşecul acesteia se soldează cu proteste, revolte sau eliminarea grupului conducător – pentru că majoritatea oamenilor are ca ţintă minimală a vieţii confortul cât mai ridicat şi tot ce ţine de el.

Nu există omul universal decât din punct de vedere tehnologic, adică al accesului la tehnologie şi folosire a acesteia, dar nu va exista niciodată – oricât de mult şi-ar dori corectitudinea politică să creadă şi să covingă – om care să fie universal prin aprecierea tuturor semenilor.

Evident, o să sară să mă contrazică toţi naivii şi năimiţii corectitudii politice.

Realitatea dincolo de corectitudinea politică

Şi totuşi, nu cunosc prea mulţi oameni care să dorească să locuiască în acelaşi bloc cu un ucigaş în serie condamnat şi eliberat în cine ştie ce context. A locui cu hoţi condamnaţi în acelaşi bloc iarăşi ştiu din experienţa proprie că nu dorit din partea oamenilor. Sunt multe bancuri în această direcţie, în care ceea ce oamenii nu suportă este dezvăluit sub forma ludică.

Cu toate acestea, oricât ar lătra promovatorii corectitudii politice, realitatea este simplă şi clară: oamenii îi caută pe cei care le seamănă şi ţin cont de diferenţele faţă de ceilalţi pentru a-i respinge.

Din nou, un exemplu personal: mergând pentru câteva zile în Stockholm, am observat cu supărare că toţi cerşetorii erau ţigani români. Doar în centrul oraşului erau poate 60. Oraşul nu e mare, se bate la picior în 2-3 zile, iar ce vedeam mă enerva. Dacă le spuneai suedezilor că eşti român, nu se uitau cu plăcere la tine şi răspundeau scurt. Practic, în percepţia lor, românii erau cumva suboameni şi asemănări cu ei nu aveam, deşi suntem albi, avem universităţi şi fabrici unde producem şi noi destule bunuri de calitate, iar asemănările continuă –, dar ţiganii români izbutiseră să lege bine imaginea statului român şi etniei nostre de a lor. Cine pierde? Retorică întrebare, nu-i aşa? Nu trebuie discutată şi soluţionată această situaţie? Un „Marş, mă, de-aici!” celor care vor să abordeze problema doar din punctul de vedere al corectitudii politice, iar celor ce vor să o îngroape asemenea struţilor le recomand să caute Sahara, unde e nisip destul pentru laşitatea lor.

Exemplele continuă fără cruţare. Sărmanii apărători ai corectitudii politice subliniază ritos una sau alta, dar la o analiză mai atentă, care împrăştie perdeaua de fum aruncată de aceşti naivi, se demonstrează că „nu e chiar aşa”, or „este exact invers”. Citim, citim şi gândim. Iar cine gândeşte bine, câştigă.

Stereotipurile nu au ca dimensiune doar naţiunile, după cum bine se ştie. De fapt, se aplică destul de mult proverbul „câte bordeie, atâtea obiceie”. A fost o modă acum câţiva ani printre politrucii români să spună că au origini din Ardeal – de parcă acolo nu ar exista deloc infracţiuni. Lectura cronicilor judiciare publice demonstrează încă o dată unitatea poporului român, care se întinde – poporul şi unitatea – până la izvoarele Prutului şi Siretului, până dincolo de Nistru la Bug, la Cetatea Albă şi Caliacra, Vidin, Vrşeţ, Bor, Valea Timocului etc.

Da, stereotipurile locale joacă un rol de diferenţiere, dar nu pe atât de multe chestiuni câte ar fi posibile, deoarece în Europa statele au izbutit să contureze sisteme administrative şi de educaţie suficient de puternice să menţină şi să strângă legăturile dintre cetăţenii aceluiaşi stat. Astfel încât au subzistat mai degrabă zicale privind pe cine să iei de soţ/soaţă, care dezvăluie anumite percepţii despre cei din satele sau regiunile vecine.

Secolul XX a adus cu sine, după Al Doilea Război Mondial, o mare lejeritate de călătorie atât în interiorul ţărilor, cât şi pe plan internaţional. Avionul şi trenul ajung peste tot, la fel şi autocarul şi autobuzul. De la îmbunătăţirea mijloacelor de transport nu a mai fost decât un pas până la emigrări. Grupuri din ce în ce mai largi de persoane au profitat de accesibilitatea transportului şi mai ales de eliminarea vizelor de călătorie între state. Rezultatul a fost „metisarea” suficient de mare a marilor oraşe, mai întâi, iar apoi a mari părţi din multe ţări dezvoltate economic şi suficient de eficace în asigurarea statului de drept.

Oamenii nu au plecat spre ţări care nu le asigurau în măsură suficientă stat de drept şi dezvoltare economică, deoarece ştiau instinctiv că nu te poţi îmbogăţi dacă tremuri de frica cuvintelor pe care le-ai putea rosti de rău despre guvern. Legalitatea este percepută de fiecare dintre noi ca o necesitate a vieţii, iar nu ca fiind un standard oarecare, deoarece cu toţii ne dorim stabilitatea şi simplificarea cadrului legislativ şi predictibilitatea administraţiei publice. Arbitrariul naşte teamă, teama naşte ură şi ura naşte reacţii de protest, mai multe afecţiuni şi o scurtare a duratei vieţii. Toate dictaturile au o caracteristică medical-tanatologică clară: durata vieţii oamenilor este mai scurtă decât în ţările unde statul de drept este ceva efectiv şi pentru toţi cetăţenii. Pentru demonstraţie oricine poate căuta şi compara speranţa de viaţă în fostele state comuniste în perioada 1945 – 1989 şi cele din perioada 2005 – 2015, diferenţele sunt vizibile.

Imigranţii, sursă pentru sporirea xenofobiei

Dictaturile nu au dispărut de pe lume după 1990. Mai grav este că sunt prea multe state cu un deficit major asupra criteriului legalităţii, iar numărul acestora nu se reduce cu o viteză satisfăcătoare. În plus, presa şi internetul au oferit oamenilor din foarte multe ţări şansa de a vedea cum este situaţia în ţările cele mai avansate, şi această realitate a născut mari frustrări în rândul locuitorilor prea multor ţări, care sunt nevoiţi să se confrunte zilnic cu incompetenţa şi corupţia propriiilor guvernanţi. De aici, s-a ajuns la creşterea emigraţiei pe plan internaţional la cote inimaginabile. Peste patru milioane de români sunt în afara ţării –  demonstraţia perfectă a incompetenţei guvernărilor noastre, precum şi a primarilor care de 25 de ani pretind că „administreaza eficace” ţara sau colectivităţile locale –, dar şi din alte ţări se pleacă intens.

Acest uriaş numărul a celor plecaţi pentru un loc de muncă şi o viaţă mai bună, adunat cu numărul refugiaţilor – acele 60 de milioane – înseamnă însă o sursă excelentă pentru sporirea xenofobiei pe plan naţional, continental şi global. Ceea ce este foarte grav este aproape completa lipsă de dorinţă a refugiaţilor de a se întoarce în ţara lor, mulţi dintre ei plecând spre ţările dezvoltate din Europa sau America de Nord. Cum Oceanul Atlantic este destul de greu de depăşit, SUA se confruntă mai ales cu imigraţie de limbă spaniolă, ceea ce a dus deja la modificări de comportament electoral, iar în anul 2016 – an al alegerilor prezidenţiale – consecinţele se vor manifesta cu putere.

Xenofobia în acest caz are ca sursă primară nu diferenţierea etnică – care este şi ea bine reprezentată drept temei al acestui sentiment – ci ameninţarea asupra locurilor de muncă, precum şi asupra sistemelor naţionale de asigurări sociale. Este foarte reală şi legitimă îngrijorarea cetăţenilor autohtoni, şi de aici apar anumite rezultate ale voturilor pentru anumite tipuri de partide şi politicieni. Aici există în îngrijorare legitimă a statelor membre UE – ele chiar au standarde de viaţă destul de bune, iar costurile cu primirea sutelor de mii de refugiaţi cresc, mărind astfel datoria publică naţională. Dacă libera circulaţie în interiorul UE este un drept câştigat, va rezulta că pe termen mediu şi lung vor apare sisteme de supraveghere mult mai eficiente la nivel de frontiere externe ale UE, relativ la imigranţii şi refugiaţii extra-comunitari.

Deocamdată, sunt nervi întinşi şi se extind acţiunile de respingere a imigranţilor în mai multe ţări.

Disperarea însă e la cote majore pe plan mondial, astfel încât aceşti amărâţi nu mai ezită, pentru au din ce în ce mai mult impresia că nu mai au ce pierde şi că este imperios să ajungă într-o ţară dezvoltată, indiferent de riscuri.

Fiind însă atât de mulţi, să nu credem că emigrează doar elitele. Dimpotrivă! Multe ţări din Asia şi mai ales din Africa sunt recunoscute pentru carenţele în sistemele de educaţie şi prin faptul că nivelul de alfabetizare al populaţiilor este redus. Aceşti oameni, odată puşi în mişcare, sunt mult mai agresivi şi comit multe fapte antisociale, uneori din cauze banale – foame, lipsă de haine corespunzătoare –, iar alteori din motive care nu corespund vieţii normale: violuri, angrenare în crima organizată, ciocniri cu poliţia din motive diverse.

Populaţia din statele afectate de invaziile acestora reactionează nu doar prin vot, ci şi printr-o creştere accentuată a xenofobiei, ajungându-se şi la atacuri împotriva acestor valuri de refugiaţi mai mult sau mai puţin directe, iar în Ungaria se ridică „marele zid panonic”. Politicienii reactionează şi ei, atrăgându-le atenţia refugiaţilor că nimeni nu i-a chemat şi că trebuie să respecte regulile din ţările unde au ajuns şi încep cumva să înţeleagă o parte a dimensiunii problemei, pentru că şi cetăţenii proprii o recunosc cu acuitate, imigraţia ilegală fiind azi considerată prima problemă la nivelul UE.

Geopolitica refugiaţilor

Unde intervine geopolitica în materia refugiaţilor şi imigraţiei? Într-un singur loc, anume al facilitării accesului dintr-o ţară către alta, rivalitatea geopolitică permiţând ţării A să închidă ochii la cei care o străbat şi doresc să ajungă în ţara B. Dacă ţara B este mai bogată, cu atât mai bine. Rezultatul este clar: cetăţenii din ţara B devin nervoşi, instabilitatea socială şi politică se instalează mai uşor acolo, iar costurile cu asigurarea unor minime condiţii pentru refugiaţi împovărează bugetul ţării B.

Grecia este astăzi principala poartă de intrare în UE, fiind mai facil de ajuns aici decât in Italia – care sunt protejaţi de o întindere mai mare a mării. Astfel, în perioada ianuarie-iulie 2015 Grecia a primit de 750 de ori mai mulţi refugiaţi decât în perioada similară a anului 2014! Iar din Grecia, ţinta este tot Europa de Vest, care la nivel cetăţenesc, după cum o subliniază şi sondajul de opinie citat mai sus, simte că a ajuns la limita suportabilului.

Val de imigranţi în insulele greceşti FOTO AP

Mai există şi al doilea tip de geopolitică, care se bazează pe chestiuni de subtilitate şi se referă doar la persoane determinate, care prin rolul sau comportamentul lor actual sau anterior pot provoca iritare publică. Nu ne referim doar la cazurile în care un fost lider este alungat din ţara lui şi nu este primit în mai nicio ţară, pentru că nimeni nu vrea să îşi strice relaţiile politice şi economice cu noua conducere, deoarece sunt prea multe exemplele – şahul Iranului Pahlavi fiind unul prea binecunoscut.

Dar să ne gândim altfel: vizită oficială a unui conducător mai excentric într-o ţară, liderul dorind să cumpere bunuri la preţuri mari din ţara vizitată. Ce fac rivalii geopolitici ai potenţialului vânzător? Caută să atâţe sentimentul de xenofobie, exacerbând trăsăturile excentrice ale liderului-cumpărator, astfel încât să se nască proteste publice, iar acesta să nu mai cumpere. Dacă acel lider se comportă şi el apăsând pe acele excentricităţi, scandalul public este gata şi se poate ajunge la proteste publice care complică uneori negocierile. Gaddafi, fostul lider libian, era o prezenţă dificilă, dar şi alţi lideri din Africa aveau comportamente ciudate, de la Bokassa la Mobutu Sese Seko. Contractele se semnau greu, iar uneori aceste dificultăţi de negociere erau efectul existenţei xenofobiei.

Regele saudit Salman a plecat dintr-o vacanţă în Franţa, după ce 150.000 locutori l-au acuzat că a închiriat o plajă publică din faţa vilei sale pe Coasta de Azur

A doua mare secţiune a geopoliticii xenofobiei are ca obiect minorităţile. Aici sunt cele mai multe implicaţii geopolitice, deoarece statele caută să îşi protejeze conaţionalii din afara graniţelor cât mai eficace – cu excepţia României, bineînţeles – pe de-o parte, iar pe de altă parte statele se folosesc de minorităţi ca de adevărate coloane nr. V.  

Minorităţile trebuie să fie loiale statului unde trăiesc, iar dacă îi urăsc pe majoritari, să plece în ţara lor. Dacă sunt un grup etnic care nu are o ţară şi consideră că majoritarii îi persecută, să plece într-o ţară mai tolerantă –  nu au de ce să se chinuie, dacă simt că nu sunt bineveniţi şi majoritarii nu îi integrează social. Toţi oamenii pe planeta noastră au dreptul la fericire şi la o viaţă mai bună, iar dacă undeva chiar se simt îngrădiţi în drepturile lor, să nu se sperie de viitor – va fi în altă parte mult mai bine.

Dacă minorităţile au apărut ca urmare a unor războaie sau acte injuste ale marilor puteri împotirva lor, atunci este adevărat că loialitatea lor faţă de statul unde au ajuns nu poate fi mare şi nici nu poţi să le ceri obiectiv să fie atât de loiale statelor ce samavolnic i-au încorporat. Vechimea locuirii este în fond un criteriu mult prea important, astfel încât trebuie ţinut cont de el întotdeauna.

Unele exemple trebuie menţionate, deoarece folosirea minorităţilor – sau dobândirea de către acestea a unor poziţii în socieatate în număr mare – a lăsat urme care nu se şterg şi astăzi.

În SUA, negri au fost folosiţi pentru propaganda geopolitică a unora sau altora, iar această situaţie nu se va opri prea curând. Dar ei sunt folosiţi şi ca etalon în sfera imobiliară şi sociologică; în această carte – tradusă şi în limba română – se afirmă că în momentul în care într-o comunitate americană procentul de negri ajunge la 20%, aceasta se fracturează şi albii încep să plece, scăzând ratingul zonei. Asiaticii au fost mai puţin lezaţi în SUA, pentru că şi eforturile comunităţilor lor pe piaţa muncii au fost mai mari. De aceea, orice inamic pe care SUA îl are este obligat şi găseşte facil să „pedaleze” pe tematica negrilor în SUA, urmând ca alte ţinte să fie folosite ulterior. Aceasta este regula jocului, să nu ne prefacem că nu o ştim – cum şi specialiştii în PR ai Departamentului de Stat o cunosc foarte bine.

În Rusia, rolul evreilor în primii ani ai puterii comuniste a fost unul foarte mare, disproporţionat faţă de proporţia lor în demografia rusă. De aici, nenumărate atacuri la adresa lor, resentimente şi nu numai. Cartea lui Soljeniţîn în două mari volume despre relaţia dintre ruşi şi evrei a înfuriat multe persoane la Tel-Aviv şi nu numai, pentru că pune în discuţie multe subiecte, de la problema negustorilor de alcool evrei la cel al refuzului comunităţii de a deveni agricultori – peste 1000 de pagini dense în informaţii şi cu o bibliografie uriaşă. Astăzi o discuţie despre primii ani ai comunismului sovietic nu pot exclude şi această temă, sursă a atâtor probleme geopolitice. Cu câţiva mulţi ani în urmă, o ştire apărută preciza că serviciile secrete siriene au primit sprijin direct în tehnică şi oameni din Rusia pentru a fi folosită strict contra serviciilor secrete israeliene. De altfel, situaţia din Siria este una care a prilejuit tone de articole despre influenţa şi războiul geopolitic dintre Moscova şi Tel-Aviv, nouă rămândându-ne obligaţia să le citim.

De altfel, o bună parte din xenofobia prezentă împotriva evreilor în fostele state comuniste se bazează şi pe faptul că mulţi lideri ai anilor 1945 – 1960 în ţările ocupate erau evrei, iar comunizarea s-a făcut prin aceştia. Aşa cum statele nu uită şi nu iartă, popoarele au memoria foarte lungă. Cum unii consideră că de pe urma holocaustului anilor nazismului unii trăiesc foarte bine, şi acest capăt de acuzare li se adresează tot evreilor. Realităţi incorecte politic, dar care nu pot fi trecute cu vederea – xenofobia se bazează pe sentimente omeneşti care sunt destul de uşor de stimulat, pentru că ura este mai rapid de simulat decât iubirea.

Ca români, nu uităm rolul pe care minoritatea maghiară l-a jucat în anul 1989 şi 1990, multe cărţi şi articole de presă fiind scrise asupra nebuloaselor acelor ani, relativ la acest grup etnic. Prin complicitatea şi incompetenţa politicienilor români au dobândit şi ce nu au avut vreodată, căutând să anuleze dispoziţii din tratate internaţionale pe care noi le-am câştigat cu mult sânge.

Minorităţile sunt folosite nu doar de statele de care aparţin, ci şi de altele, ca un fel de ricoşeu geopolitic. Este aplicarea vechiului dicton de a scoate castanele din foc cu mâna altuia. Astfel, se infiltrează o minoritate – alta decât a ta – şi se asmute asupra statului unde trăiesc. Dacă minoritatea respectivă nu a avut niciodată un stat, cu atât mai bine – în numele drepturilor omului porneşti şi o campanie internaţională de sprijin – iar statul pe care astfel l-ai atacat pierde mult timp şi foarte mulţi bani încercând să repare situaţia, dacă mai poate. Geopolitic vorbind, nici usturoi nu ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase.

Europa cunoaşte multe cazuri de xenofobie: de la chestiunea rasială care a explodat pe scena electorală din Olanda, Austria, Franţa, Finlanda mai nou, la xenofobia economică faţă de cei care cumpără proprietăţi în altă ţară, mărind astfel preţurile – francezii detestându-i pe britanici pentru acest lucru. Xenofobia există şi în Europa; ea este edulcorată de forţa statului de drept, dar nu poate fi eradicată şi în contextul valurilor de refugiaţi care au ca ţintă continentul nostru va creşte inevitabil.

Xenofobia în Asia şi Africa se manifestă prin persecuţii dure, masacre – a se vedea ce a fost în Rwanda, în Congo, în Nigeria, în Darfur etc. Africanii sunt pe acest tablou însângerat al xenofobiei actori foarte importanţi, atât în interiorul propriului continent, cât şi pe alte continente unde ajung şi se manifestă de prea multe ori doar tribal. Long story! Şi, mai ales, plină de argumente din care sângele curge în valuri.

Xenofobia este – după cum precizam anterior – un fenomen imposibil de eradicat. Nu e vorba de un virus, nu este ceva care poate fi distrus printr-o pastilă sau prin educaţie de vârf pentru absolut toţi cetăţenii planetei. Mai grav este că azi condiţiile economice la nivel global sunt din ce în ce mai proaste, iar valul deja uriaş de refugiaţi de acum va creşte în următorii ani. Cu siguranţă şi tristeţe vom fi martori cu toţii la creşterea xenofobiei în lume pe motiv economic – din ce în ce mai multe comunităţi vor observa că trebuie să plătească mai mult pentru întreţinerea diferiţilor nou-veniţi, în loc să folosească acele sume pentru propria dezvoltare. De aceea, mă tem că peste câţiva ani să nu se încetăţenească o parafrază: „secolul XXI va fi şi xenofob, sau nu va fi deloc”.