Izolarea Qatarului, posibil semnal al marii ofensive sunnite împotriva Iranului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dincolo de acuze sau ştiri senzaţionaliste lansate ca tot atâtea perdele de fum, mizele acestei cele mai grave crize politice din zona Golfului, cea care se poate transforma oricând într-una militară, sunt o serie de motivaţii enorme. De importanţă geostrategică şi care implică jucători majori şi care, într-o situaţie-limită, pot duce la confruntări deschise de mare intensitate.

În afara rezervelor sale imense de gaze, de ce este vital controlul asupra Qatarului şi de ce oare, fără asta, nu se poate gândi la începerea unei mari desfăşurări de forţe care să implice integral(sau majoritar) lumea sunnită împotriva duşmanilor tradiţionali, şiiţii din Iran precum şi din cele câteva zone strategice pe care la controlează?

Prima parte a răspunsului, fundamentală în mentalitatea arabă şi în modul în care s-au structurat puterile statale după Revoluţia Arabă, era găsirea unui lider incontestabil şi căruia să-i fie conferită cuvenita recunoaştere de către Marele Calif internaţional rămas disponibil, adică Donald Trump. Asta deoarece lupta va urma să se poarte împotriva Iranului care primise anterior recunoaştere, sprijin şi asigurări multiple din partea celuilalt Mare Calif internaţional, Vladimir Putin.

Vi se pare o exagerare? Nu uitaţi că cele două super-puteri, direct sau prin interpuşi, şi-au disputat mereu controlul asupra puterilor majore din zonă, recte Arabia Saudită şi Iranul. Iar acum asistăm la un nou episod al acestei bătălii feroce pentru zone de influenţă care să garanteze accesul la resurse, la ieşirile la mare şi să dea posibilitatea ca, la nevoie, să poată institui, manu militari, zone de excludere militare care să paralizeze sau să anihileze adversarul.

Context în care, asemeni unui fulger pe cer senin, a venit, chiar nesperat de repede, o declaraţie pe Twitter atribuită şeicului Tamim al-Thani, conducătorul Qatarului care ar fi afirmat că este împotriva unei confruntări cu „Iranul, forţă islamică majoră regională şi care nu poate fi ignorată”, apărând în acelaşi timp Hamasul palestinian şi Hezbollahul libanez. Practic, nu era nevoie de nimic mai mult ca Arabia Saudită şi aliaţii săi să vadă în asta un fel de casus belli şi să adopte imediat măsuri de retorsiune dintre cele mai dure.

Raţiunea este simplă: până când vor veni ajutoarele militare americane (dacă vor veni şi în ce ritm este încă o mare necunoscută depinzând în mare măsură de rezultatele crizei politice interne din SUA) Arabia Saudită, chiar folosind ceva din capacităţile aliaţilor săi, nu este în măsură să susţină singură un eventual conflict militar convenţional la scară largă şi de mare intensitate cu Iranul. Un argument în acest sens este implicarea sa dezastruoasă în Yemen, împotriva unor forţe rebele pro-şiite, dar complet inferioare ca număr şi echipamente militare...

Drept care este posibil că miza saudită ar putea fi, în ultimă instanţă - dacă tot ar fi vorba despre un atac împotriva Iranului şi un front deschis contra teroriştilor şi susţinătorilor săi (Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Egipt şi Yemen) - o eventuală izolare totală, în ultimă instanţă nu numai prin mijloace diplomatice sau sancţiuni şi blocadă economică, cui prin ocuparea militară „temporară” a Qatarului.

Totuşi, în acest caz, întrebarea rămâne: Dar ce ar fi atât de interesant în Qatar, dincolo de rezervele sale uriaşe de gaze, eventuală certă tentaţie locală dar care, singură, nu ar motiva interese geo-strategice globale?

Există cel puţin două răspunsuri.

Primul începe departe de zonă, în Turcia, şi priveşte direct interesele SUA, dar şi, prin extensie, ale NATO. Este vorba despre discuţia care se poartă, adevărat în subteran, dar cu deosebită persistenţă, asupra viitorului bazelor americane din Turcia în cazul în care va continua erodarea masivă a relaţiilor acestei ţări cu UE şi apropierea din ce în ce mai masivă de Federaţia Rusă, iniţiată şi susţinută cu ardoare de Preşedintele Erdogan. De aici întrebarea sau şirul de întrebări incomode, dar extrem de logice, privind atitudinea Qatarului care, în caz de conflict cu Iranul, ar putea (cum a făcut odată Turcia) să interzică decolarea avioanelor americane de pe bazele aflate pe teritoriul său.

Caz în care ar urma să apară o problemă uriaşă, căci baza aeriană de la Al-Udeid (aprox.40 km sud-vest de capitala Doha) este cea mai mare bază americană din regiune (aproximativ 11.000 de oameni) şi găzduieşte şi Centrul de comandament combinat pentru operaţiuni aeriene care serveşte drept „pupitru de comandă” pentru operaţiunile aeriene din Irak, Siria, Afaganistan şi coordonează şi forţele aeriene a alte 18 ţări din zonă. Baza a fost terminată în 2003 şi aici, atenţie, s-a mutat întreg personalul bazei CAOC existente atunci la baza aeriană Prince Sultan din Arabia Saudită, acolo unde era staţionată începând cu 1997...

Al Udeid, sala de comandă şi control

image

Se află staţionate aici, în permanenţă, cel puţin 100 de avioane aparţinând unităţii 379th Air Expedition Wings, incluzând bombardiere B-52 şi B-1, dar şi avioane specializate în lupta cibernetică (Marine Tactical Electronic Warfare 3 „Moondos), avioane F-16 şi avioane de recunoaştere E-8C Joint Stars.

Al doilea răspuns cu conotaţii strategice îl constituie valoarea excepţională a celei mai mari baze navale din regiune, a cărei construcţie a fost iniţiată în 2011 de Qatar în cadrul proiectului său National Vision 2030, urmând să fie gata la finele acestui an. O investiţie uriaşă în valoare de 7,4 miliarde de dolari în baza de la Mesaieed, situată la aproximativ 50 km sud de Doha (cu o suprafaţă totală de 26 km pătraţi cuprinde trei facilităţi distincte: o bază militară, una de pază de coastă şi un port comercial).

image

Baza militară urmează să adăpostească un centru de operaţiuni navale, un centru de comandament şi de coordonare al flotei, comandamentul pazei de coastă, academia navală şi o zonă rezidenţială unde pot locui 3.200 de persoane. Portul militar este singurul din regiune conceput să primească toate tipurile de nave de luptă, inclusiv distrugătoare. De notat că, în decursul ultimilor ani, Qatarul a comandat numeroase nave de război, printre care şase nave de patrulare destinate marinei şi 17 nave de patrulă pentru forţele pazei de coastă. În plus, a atras atenţia comanda făcută pentru 3 dintre cele mai noi tipuri de fregate destinate luptei anti-aeriene, cu un tonaj de 4000 t, ele sunt echipate cu rachete Aster (rază de acţiune 100 km) care sunt considerate drept producţia de vârf europeană în domeniu.

În fine, uitaţi-vă la poziţia strategică a ţării, exact în faţa Iranului, putând, după caz, fie să fie bază de lansare ideală pentru atacuri combinate aero-navale sau, în cazul scenariului de coşmar, să se alieze cu iranienii şi să instituie blocada canalului de navigaţie. Sau, la fel de serios scenariu negativ, să declare neutralitate şi, eventual, să convingă în acest sens şi cele două state acum ezitante, Omanul şi Kuweitul...

Cine are nevoie de Qatar? Multă lume, după cum se vede, mai ales pe timp de criză potenţială majoră la orizont. Întrebarea mai delicată este de a şti de cine are nevoie Qatarul pe timp de criză, ameninţat cu blocaj extrem de vecinii săi, tratat drept „stat sprijinitor al terorismului”. Se poate să fie o criză inter-arabă după modelul obişnuit al zonei, adică mică furtună într-un păhărel cu apă, participanţii urmând să se calmeze rapid după primirea unui ordin de la Washington. După cum, la fel de bine, furtuna să se dezvolte. Caz destul de improbabil, totuşi, atâta timp cât singura morală de bază este cea a intereselor economice. Dar nu atât de improbabil încât să nu poată fi evocat cu mare şi foarte justificată îngrijorare. Căci, mai devreme sau mai târziu, conflictul acesta interconfesional va izbucni într-o reglare atotdistrugătoare de conturi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite