Kurzii, victime colaterale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 2009, guvernul Erdoğan a încheiat o înţelegere cu ”teroriştii”. La Oslo conform mass-media turcă s-au întâlnit reprezentanţii securităţii şi reprezentanţii PKK. Chiar dacă actualul preşedinte neagă discuţiile, cu siguranţă serviciile nu au mers la o întâlnire aşa importantă fără acordul premierului turc.

Kurzii au postat pe Youtube discuţiile mai târziu. Reprezentanţii statului turc s-au aşezat la aceeaşi masă cu reprezentanţii PKK, cu cei care luptau pentru crezul lor, înfiinţarea statului kurd, cu bombe, cu mine, cu diferit armament.

 Cum acest lucru este imposibil kurzi luptă prin metode teroriste. Această modalitate continuă să se aibă repercursiuni asupra  populaţiei civile cât şi a poliţiştilor sau cadrelor militare. După legitimarea acestora, căci nu poţi face o înţelegere cu teroriştii decât acceptându-le condiţiile sau măcar o parte a acestora, Erdoğan a ieşit către presă plin de încredere şi a promis că nu vor mai fi atentate. În fond, cam asta este modalitatea în care Erdoğan înţelege să rezolve problemele grave cu care se confruntă Turcia. În anul 2013, actualul preşedinte turc s-a confruntat cu cele mai aprige proteste. La acele proteste din vara lui 2013 nu a ezitat să folosească forţa brută. O lună mai târziu de la acele proteste, cazat la un hotel cu vedere către piaţa Taksim, am observat coloane întregi ale forţelor de ordine echipate în echipament de luptă, maşini cu tunuri de apă şi tot arsenalul forţelor de ordine gata de atac. Printre aceste echipaje situate la intrările în piaţă circulau „liber” atât turiştii, cât şi turcii care se aflau în zonă.

În plan extern unul dintre „inamicii” Turciei lui Erdoğan a fost şi continuă să fie statul Israel. După incidentul de la Davos când în faţa zecilor de camere tv l-a catalogat pe Shimon Peres şi statul Israel criminal, tensiunile escaladează, iar în 2010, are loc incidentul cu nava Marmara, plină cu ajutoare umanitare, susţinută de mai multe state pentru a merge către palestinienii din Fâşia Gaza. Fără a ţine cont de avertismentul statului Israel, nava a intrat în apele sale iar bilanţul a fost de 9 morţi (turci) şi 30 de răniţi.

 

Politica anti Israel i-a adus numai beneficii. Popularitatea lui Erdoğan a crescut simţitor, turcii l-au apreciat iar Erdoğan s-a văzut mai mult decât un lider al unui stat cum este Turcia. Deja Europa era prea mică iar Turcia nu trebuie să stea după ceea ce fac şi zic cei din Bruxelles. Neootomanismul a devenit politică de stat, extinderea către zona controlată de fostul Imperiu Otoman a devenit clară prin deschiderea a peste 40 de consulate, ambasade şi institute culturale. De atunci şi până azi politica guvernului de la Ankara a oscilat între redresarea internă şi ameliorarea relaţiilor cu vecinii.

Doar că Erdoğan avea metode diferite în comparaţie cu  Statele Unite sau Occidentul. Dorinţa de a juca un rol primordial în state ca Egipt, Libia, Siria, Tunisia nu a fost de ajuns. Consistenţa promisiunilor trebuia susţinută şi faptic. După eşecul implicării în Egipt, răbdarea diplomaţiei sale şi-a arătat carenţele. Dorinţa de a interveni armat în Siria, Libia, ca membru NATO nu a fost bine văzută de către „fraţii săi” musulmani. Din acele momente deviza „zero probleme cu vecinii” s-a năruit iar colaborarea dintre statele din spaţiul islamic a devenit mult mai dificilă. „Modelul Turciei” promovat de Ankara era privit cu dispreţ de „fraţii” arabi iar Iranul nu putea concepe o zonă cu Turcia având rolul determinant.

PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan a lăsat în  urma sa peste 40 000 de victime din 1984. După unele surse numărul morţilor s-ar apropia de 100 000.  Dincolo de rolul de victimă jucat cu abilitate de politicienii turci, un fapt rămâne. Turcia lasă impresia că îşi păstrează şi întreţine inamicul. De atâţia ani guvernele condamnă PKK-ul dar nu iau măsurile drastice de a nimici această mişcare. Chiar acum când scriu aceste rânduri un val de atentate sunt anunţate de media turcă: la Şirnak 1 poliţist şi 3 civili au fost omorâţi, în a II-a explozie 3 poliţişti şi un cadru militar, în cartierul Sultanbeyli din Istanbul un ofiţer de poliţie a căzut victimă aceloraşi atentatori. Tot azi Consulatul Statelor Unite a fost ţinta unui atac. Desigur aceste ştiri sunt anormale dar pentru cei care citesc media turcă ele apar des. Cum de este posibil ca într-un stat membru NATO, într-un stat putere regională, într-un stat cu tehnică militară de ultimă generaţie să se poată întâmpla atâtea atentate?

În plan intern, vinovatul de serviciu este Fethullah Gulen şi mişcarea Hizmet. După înregistrările apărute în presă pe 17 decembrie 2013 în care mai mulţi miniştrii cât şi copii lor au fost arestaţi pentru luare de mită, trafic de influenţă şi diferite sume cu bani găsite la persoane din anturajul actualului preşedinte, Fethullah Gulen a fost acuzat că i-a înscenat aceste fapte cu ajutorul CIA-ului. Au urmat mitinguri de amploare, promisiuni de închidere a acestei mişcări, turnee în multe state, chiar şi în România cu dorinţa de a închide şcolile aparţinând acestei mişcări. De asemenea mulţi ziarişti au fost închişi pentru că şi-au permis să critice regimul de la Ankara.


17 decembrie 2013 rămâne în istoria Turciei data de la care apogeul liderului turc scade. Ultimele alegeri au reflectat clar acest lucru. Nu numai că scăderea este semnificativă cât şi faptul că partidul legal al kurzilor HDP a intrat pentru prima dată în Parlament.

Fuat Avni numele sub care apar ştiri din anturajul lui Erdoğan (identitatea nu-i este cunoscută - unii cred că este un grup opozant din servicii) scria pe Twitter la 15 mai ce avea să se întâmple luna aceasta:

1. Erdoğan preferă să stea în umbră. În cazul în care va avea loc un conflict armat vinovat va fi Ahmet Davutoğlu.

2. Erdoğan este neliniştit de grupul care se conturează în jurul lui Ahmet Davutoğlu şi de şedinţele care se fac. Are impresia că pierde controlul.

3. Chiar dacă l-a însărcinat pe Ala cu pregătirea legii securităţii interne se pare că nici Ahmet Fidan nu mai este de încredere. Are încredere doar în membrii familiei.

4. Legile fricii făcute de frică îi pregătesc sfârşitul. Ura îl va face să nu vadă clar.

Desigur aceste idei pot fi speculative. Cert este că Turcia s-a îndepărtat de traseul democratic iar Erdoğan se străduieşte să redevină liderul popular de odinioară. Acuzat atât în presa europeană cât şi de kurzi că susţine Statul Islamic acesta răspunde, după ce la Suruc au murit într-un atentat cu bombă 30 de oameni, cu atacarea Statului Islamic cât şi a kurzilor din zonă. Statele Unite au susţinut Turcia, mai mult au trimis în ajutorul lor 6 avioane de luptă ce se află la Incirlik, baza NATO din Turcia.

Cu un guvern provizoriu, fără speranţe în privinţa conturării unei coaliţii care să formeze unul nou, cu probabilitea din ce în ce mai mare de a se merge din nou la noi alegeri, fac din Turcia un stat vulnerabil. Iar actualului preşedinte îi oferă o nouă oportunitate.

Cu siguranţă aceste atacuri ale Ankarei vor crea repercursiuni iar rebelii kurzi vor depune eforturi pentru a pregăti viitoare atentate. Întrebarea care se pune este dacă Ankara va duce un război până la nimicirea totală a adversarului sau doar unul temporar cum se întâmplă din 1984?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite