Noii actori din Orientul Apropiat: Jocul Marilor Speranţe şi Incertitudini

Donald Trump şi Benjamin Netanyahu FOTO EPA-EFE

Chiar dacă aşteptate, deciziile de ieri de la Bruxelles înseamnă foarte mult în economia relaţiilor internaţionale din acest moment, extrem de fragilizate prin continuarea sau apariţia unor noi focare de tensiune. Şi pot fi integrate într-un joc cu mult mai amplu, cel al Marilor Speranţe şi Incertitudini care este iniţiat acum în Orientul Apropiat.

În ce priveşte Rusia, dat fiind că în teren nu există niciun fel de noi evoluţii pozitive în Ucraina, ba chiar dimpotrivă, era extrem de greu de imaginat că s-ar fi putut propune fie şi o atenuare a pachetului de sancţiuni. Cu toate acestea, miza de acum este mai înaltă ca în trecut, dată fiind suprapunerea anunţului respectiv făcut de Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European, cu lansarea oficială în cursa prezidenţială a „candidatului independent“ Vladimir Putin. Sigur că, practic, s-au văzut efectele dure ale sancţiunilor respective în ultimii ani, resimţite din greu de populaţia rusă şi considerate, iarăşi pe drept cuvânt, ca o lovitură directă asupra prestigiului Federaţiei Ruse pe plan internaţional. Dar, la fel de cert, ele au fost prilejul pentru ca, pe plan intern, politicienii ruşi în general şi în special Preşedintele Putin, să creeze pe această temă (se pare cu mult succes) o adevărată mitologie a conspiraţiei occidentale împotriva Rusiei şi asimilată cu un atac direct asupra fiinţei naţionale. Ceea ce, în lunga tradiţie a propagandei de stat ruse, sovietice, mai apoi din nou ruseşti, a fost un vehicul prioritar pentru a obţine coeziunea populară în jurul Conducătorului, personalitate acceptată ca autoritară tocmai datorită faptului că trebuie să organizeze apărarea naţională împotriva tuturor atacurilor. Şi este uşor de presupus că aceasta va fi una din temele predilecte de campanie: combinaţia între ameninţările la adresa Rusiei şi succesul acţiunilor militare (vezi experienţa siriană) care a permis totodată o etalare de forţă militară dar şi o relansare fără precedent de comenzi în sectorul industriei militare şi, în acelaşi timp, o „certificare a calităţii produselor“ care a dus la lansarea unor vânzări neobişnuit de importante de echipamente de ultimă generaţie către parteneri mai vechi sau mai noi.

Dacă sancţiunile europene (la care s-au aliat americanii şi alţi dintre aliaţii strategici ai europenilor) îngreunează accesul economic către pieţele occidentale, ele au provocat şi dorinţa Moscovei de a se implanta cât mai rapid pe noi pieţe interesante, ofertante şi rapid plătitoare în bani peşin. Ceea ce a dus la o revigorare fără precedent în ultimele decenii a contactelor cu pieţe din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu. Mai întâi discret, folosind canalele solide existente încă de pe vremea defunctei URSS, dar acum folosind din plin golul de putere creat în toată lumea arabă şi musulmană în urma atât de controversatei decizii a lui Donald Trump privind recunoaşterea unilaterală a Ierusalimului drept capitală a statului Israel. Consecinţa imediată pare să fie apariţia unei falii certe în relaţia tuturor ţărilor din zonă cu SUA, apoi declaraţii din ce în ce mai tranşante în susţinerea Palestinei, acum şi din partea statelor tradiţional aliate SUA, adică Iordania şi Arabia Saudită.

Împreună cu Turcia, Rusia poate ocupa eventual rolul de garant şi furnizor de securitate, asta în măsura în care Adunarea Generală a ONU ar putea vota în favoarea unui asemenea mandat, recunoscând „soluţia celor două state“ şi Ierusalimul drept capitală comună, cu un nou mediator principal din moment ce SUA sunt acum recuzate din această calitate de toate statele din regiune.

Caz în care s-ar putea să avem surpriza unei situaţii foarte interesante în perspectivă, cea în care statele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, devenit teren liber de vânătoare şi partidă tentantă de mariaj, să fie supuse unei „ofensive a tentaţiilor“ nu numai din partea Rusiei şi Turciei, dar şi din partea principalelor state din UE. Reamintesc că, înaintea discuţiilor de acum de la Consiliul European (poziţie confirmată de dna. Mogherini, şefa diplomaţiei UE), 5 state (Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Suedia) dăduseră deja un comunicat în care condamnau în termenii cei mai drastici poziţia americană, gest salutat cu entuziasm inclusiv la reuniunea extraordinară a Organizaţiei Islamice de Cooperare.

Pe termen scurt, sigur că poziţia asta este rezultatul dorinţei de redeschidere a unor canale oarecare de influenţă europeană în lumea arabă şi musulmană, anulate sau extrem de diminuate după eşecurile diverselor misiuni europene în favoarea procesului de pace. Pe termen mediu, este, poate, înţelegerea semnificaţiei profunde pe care o poate avea instalarea unei zone de influenţă ruseşti care, printr-o presiune inteligentă în termenii jocului de şah strategic, transmite acum semnale multiple că are capacitatea de a linişti - pe bază de oferte economice şi de furnituri militare relativ ieftine - climatul conflictual între comunităţile şiite şi sunite. Aducând în acest sens argumentul alăturării realizate pe linia primă de raliere: Turcia, Siria, Qatar, Iran. Şi, destul de aproape de finalizare, o cooperare reînnoită cu Egiptul.

Ce înseamnă oare această din ce în ce mai evidentă izolare a celeilalte mari alianţe din zonă, SUA-Israel, de tot restul Orientului Apropiat şi Mijlociu?

Să nu ne grăbim cu concluziile căci trebuie să aşteptăm să vedem cât este reală această ruptură, asta deoarece e limpede că americanii vor apăsa pe toate pedalele disponibile pentru ca o ruptură să nu se producă, pe modelul similar al situaţiei deja produse în zona Asiei de sud-est după retragerea SUA din marele acord de liber-schimb. Se prea poate să supraliciteze cu o „ofertă de nerefuzat“, caz probabil şi uşor imaginabil în condiţiile în care multe dintre economiile micilor ţări arabe depind şi acum în proporţie majoritară de relaţia cu americanii. Dar va fi oare suficient în situaţia în care strada arabă, deosebit de volatilă prin tradiţie, se va inflama în continuare, acolo mutându-se evoluţii politice care pot scăpa rapid de sub controlul actualilor decidenţi politici, pe modelul deja exersat şi falimentar al „Primăverii arabe“?

Donal Trump a deschis un nou joc populat de incertitudini majore. Cum va evolua el cred că nu ştie nimeni cu exactitate. Şi, dat fiind că asta este situaţia, actorii majori se repoziţionează rapid, căutând argumente convingătoare într-o mişcare de mare amploare care redesenează echilibrul de securitate. Nu numai al zonei, ci, prin extensie, al întregii lumi.