Notificările INTERPOL şi sistemul de cooperare şi alertă internaţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
interpol

Există un interes marcat, datorat evenimentelor cunoscute, pentru sistemul internaţional care permite, folosind facilităţile specifice Interpol, ca ministerele de Justiţie şi poliţiile din ţările membre ale organizaţiei (şi nu numai) să schimbe informaţii privind infractorii.

 Astfel (iar ceea ce urmează este informaţie oficială difuzată de Interpol), secretariatul general al organizaţiei emite o serie de Notificări INTERPOL, în funcţie de criterii specifice, la cererea Biroului Naţional Central şi a entităţilor autorizate şi mai apoi difuzat în limbile oficiale, adică în engleză, franceză, spaniolă sau arabă.

image

Notificarea Roşie Interpol este o cerere de localizare şi arestare provizorie a unei persoane care urmează să fie extrădată. Este emisă de Secretariatul general la cererea unei ţări membre sau a unui tribunal internaţional pe baza unui mandat de arestare valid. Nu este un mandat internaţional de arestare. Interpolul nu poate obliga niciuna dintre ţările membre ale organizaţiei să aresteze persoana în cauză. Fiecare ţară are dreptul de a decide asupra valorii legale pe care doreşte s-o dea Notificării Roşii pe teritoriul său naţional. Interpolul subliniază că nu are dreptul de a urmări o persoană sau alta, deoarece nu este un tribunal naţional sau internaţional, ci publică Notificarea respectivă pentru a informa toate statele membre că persoana în cauză este urmărită pe baza unui mandat de arestare sau a unei decizii judiciare echivalente emisă de un tribunal naţional sau internaţional, iar Interpol nu poate şi nici nu emite asemenea mandate de arestare.

Alături de tribunalele naţionale, iată care sunt Tribunalele Penale Internaţionale care pot emite asemenea mandate de arestare sau decizii echivalente care să justifice publicarea unei Notificări Interpol:

Curtea Penală Internaţională
Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie
Curtea Penală Internaţională pentru Rwanda
Tribunalul Special pentru Liban
Tribunalul Special pentru Sierra Leone

Găsiţi aici descrierea amănunţită a funcţionării acestor Tribunale Penale Internaţionale care funcţionează prin decizia şi sub autoritatea ONU. Iar aici aveţi un link video către o succintă prezentare a sistemului de extrădare.

image

Notificarea Galbenă Interpol este destinată răspândirii unui maximum de informaţie pentru a se mări şansele găsirii unei persoane dispărute în cazul în care există posibilitatea ca aceasta să fi călătorit sau să fi fost dusă în străinătate. Este cazul unor copii răpiţi de unul dintre părinţi, răpirilor de copii sau a unor persoane dispărute în mod inexplicabil.

image

Iată un exemplu de asemenea notificare extrem de importantă pentru a se da un timp mai mare de reacţie autorităţilor naţionale pe care le puteţi şi dvs. contacta direct într-un asemenea caz sau puteţi transmite orice informaţie aici.

image
image

Dacă am amintit de rolul esenţial al schimbului de informaţii, poate vă va interesa direct zona specifică reprezentată de Notificările purpurii Interpol, cele destinate să prezinte cât se poate de amănunţit modul de operare al unor organizaţii de crimă organizată. Spre exemplu, în trecut, cinci asemenea notificări au fost emise pentru a prezenta sistemul exploatărilor şi exportului ilegal de cherestea sau modus operandi al unei reţele tailandeze care folosea nave sub pavilion şi înregistrare false. Sau, foarte important, oferind detalii asupra unor operaţiuni care au vizat demantelarea unor reţele de traficanţi de păsări, animale rare din speciile şi zonele protejate.

image

Alături de acestea mai există Notificările Albastre (pentru strângerea de informaţii suplimentare despre identitatea unei persoane în legătură cu o infracţiune, a locaţiei exacte şi asupra activităţilor sale. Mai avem şi Notificările Negre prin care se solicită informaţii pentru lămurirea cazurilor în care există cadavre neidentificate, apoi Notificările Verzi prin care se transmite avertizări şi informaţiile deja disponibile asupra unor persoane vinovate de comiterea unor infracţiuni şi care pot repeta acelaşi tip de activităţi criminale în alte ţări. Mai avem apoi Notificările Portocalii prin care se transmit alerte asupra unui eveniment, persoane, obiect sau proces care pot reprezenta o ameninţare serioasă şi iminentă la adresa securităţii publice.

În fine, ultima categorie de notificări se intitulează INTERPOL – United Nations Security Council Special Notice şi priveşte persoanele sau entităţile care sunt subiect al sancţiunilor impuse de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, având rolul de a informa autorităţile naţionale. Cele mai des întâlnite asemenea sancţiuni sunt blocarea de bunuri (dar care nu este echivalentă sau nu reprezintă o cerere de confiscare a acestora, interzicerea de călătorie (oprind accesul sau tranzitul de teritoriul ţărilor membre ONU, dar nu este totodată echivalentă cu o cerere de urmărire sau arestare a persoanelor respective) precum şi embargoul asupra armelor. Acest tip special de notificări a fost creat în 2005. Interpolul a început iniţial să coopereze cu Comitetul 1267, Comitetul de Sancţiuni creat în 1999 pe tema Al Quaeda şi activitatea talibanilor. În 2011, Comitetul 1267 a fost despărţit în două unităţi distincte care, separat, urmăresc activităţile celor din Al Quaeda şi ale talibanilor, propunând sancţiunile necesare. Dar cooperarea Interpolul a lucrat cu succes şi cu alte Comitete de Sancţiuni, inclusiv cele privind Republica Democratică Congo, Eritreea, Sudan, Gineea-Bissau, Republica Centrafricană, Yemen, şi Sudanul de sud.

Dar, după cum vedeţi, rolul Interpolului se limitează la schimbul activ de informaţii între serviciile specializate. Activitatea susţine exclusiv aplicarea deciziilor naţionale (sau a tribunalelor penale internaţionale deja menţionate).

Restul, adică responsabilitatea suverană asupra deciziilor de justiţie dar şi iniţierea (sau acceptarea/refuzul) procedurilor de extrădare, aparţin exclusiv statelor naţionale. Care, după caz, acţionează conform diferitelor cadre legislative şi de cooperare pe care le-au semnat şi ratificat oficial.

Spre exemplu, la nivelul Statelor Membre, funcţionează o procedură judiciară transfrontalieră simplificată, Mandatul de arestare european. Astfel, în termenii legislaţiei europene, mandatul emis de o autoritate judiciară dintr-o ţară UE este valabil pe întregul teritoriu UE, Mandatul de arestare european adoptat în 2002 (aveţi aici Decizia-cadru a Consiliului) funcţionând începând cu 1 ianuarie 2004. Este vorba „despre o cerere pe care autoritatea judiciară dintr-o ţară membră UE o face pentru arestarea unei persoane dintr-un alt Stat Membru şi predarea sa în vederea exercitării urmăririi penale sau a executării unei pedepse”. Acest Mandat de arestare european a venit să înlocuiască precedenta formă de cooperare europeană în domeniu, adică o Convenţie din 27 septembrie 1996 privind procedurile de extrădare între Statele Membre (o puteţi consulta aici)

Acest tip de procedură simplificată a fost adoptat tocmai pentru a se scurta procedurile de extrădare anterioare, foarte complicate sau/şi foarte lungi. De altfel, aceste proceduri sunt încă funcţionale pe două paliere. În primul rând, avem convenţii de extrădare semnate între state. Apoi, la nivel european, avem un cadru general de referinţă, adică textul Convenţiei europene privind extrădarea din 13 decembrie 1957 (plus protocolul adiţional din 15 octombrie 1975). Cadru folosit ca referinţă generală deoarece Convenţia a fost adoptată sub auspiciile Consiliului Europei şi, ca atare, toate Statele Membre actuale sunt obligate s-o respecte.

Revenind la rolul schimbului de informaţii, el se dovdeşte a fi acum esenţial nu numai în situaţiile "clasice". Dimpotrivă, toate procesele legisltive recente şi cele în pregătire în instituţiile europene sunt cu toate centrate pe imperativul absolut central al creării unor baze şi platforme comune de date care să poată fi accesate (dar şi alimentate) în timp real de autorităţile din toate statele membre. O platformă care să poată centraliza toate informaţiile existente, moment în care acestea ar putea constitui o bază comună de acţiune pentru sistemele naţionale care să conlucreze pentru eliminarea ameninţărilor din ce în ce mai complexe existente în acest moment, tocmai datorită caracterului lor transfrontalier.

Până atunci însă, singurele soluţii practice trec prin aceste platforme existente care sunt Interpolul şi Europolul. Problema este că, după cum aţi văzut, dincolo de transmiterea de informaţii, competenţele lor sunt inexistente, iar legislaţia internaţională este încă departe (unii spun chiar foarte departe chiar pe o perspectivă lungă) de a avea convenţii internaţionale obligatorii adoptate la nivelul ONU. În lipsă, referinţele legale se fac la Convenţia de la Paris sau ma manuale consultative cum ar fi cel pe care-l puteţi consulta aici elaborat de organismul ONU pentru combaterea traficului de droguri. Până atunci însă...

Pentru a avea o idee completă despre uriaşa complexitate a problemei şi despre dificultăţile reale ale cooperării în condiţiile existenţei jurisdicţiilor naţionale prioritare, cel mai adesea nelegate de obligaţii internaţionale sau regionale, vă rog să consultaţi aici un document aflat în secţiunea juridică din Library of Congress, un text din iulie 2015 care acoperă situaţia existentă în 157 de jurisdicţii din întreaga lume.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite