Pentru traficul de copii

Savantul care fericeşte lumea cu rîndurile de mai jos e un român european pro-anglo-american care învaţă de ceva timp pe ce lume slabă stă ţara lui şi mai slabă. De miercurea trecută, nu mai e, însă, mare lucru de învăţat. Lucrurile s-au limpezit a pagubă finală şi totală.

Mai întîi, a vorbit, în faţa Congresului american, Preşedintele Trump. Apoi, în faţa Parlamentului European, Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. De la noi, nu s-a înscris nimeni la cuvînt. Nu era nevoie, pentru că discursul nostru e demult cunoscut. De aproape 30 de ani, România se pronunţă politic, civic şi economic asupra propriului proiect. Şi, după toate semnele politice, geopolitice şi cereşti, va sfîrşi pronunţîndu-se singură, într-o gară fără trenuri şi peroane. Fierbere civică, demonstraţii aprinse, politicieni puşi la foc mic? Da, e o schimbare: de data asta, ne îmbătăm cu apă caldă. Dar să începem cu începutul. Cu Trump.

Preşedintele american a vorbit despre ce face şi va tot face. Cu observaţia că Trump a făcut toată viaţa. Un grandoman hiperactiv e de preferat tuturor minţilor complicat-superioare. Trump vrea şosele, poduri, capital intern, frontiere fără consistenţă de fidea, armată bine echipată, filtre de terorişti, cărbune scos din mină fără angoase eco, conducte de ţiţei de la un cap la altul al matahalei americane şi dreptul de a spune terorismului pe numele lui islamic. Ţinta lui Trump e o Americă reîntoarsă la viaţa motorie. O ţară care se îngrijeşte de ea, îngrijindu-şi mintea şi arterele. O ţară eliberată de depresia înălţătoare a facerii de bine programatice şi universale. Urmînd o zicere înţeleaptă care marchează contribuţia românească la filozofia istoriei, Trump a înţeles că facerea de bine se încheie cu operaţii indecente la nivel matern.

Autoare a maladiei americane, stînga obamistă a reacţionat cu noi sugestii pe tema „Trump e omul ruşilor”. Aşa şi e. N-ar fi de mirare să aflăm, curînd, că Trump e rus sadea şi că Hillary Clinton a pierdut pentru că majoritatea alegătorilor americani sînt, deasmenea, ruşi infiltraţi. Cu toate astea, numai proştii nu înţeleg că Trump vrea un deal cu Putin de pe poziţii de forţă. Încă mai puţină lume îşi aduce aminte că şi Reagan, cît a fost el de rus, a făcut un deal cu Gorbaciov, adică s-a pupat cu ruşii purtînd ghimpi pe faţă. Rezultatul a fost eliberarea Europei de Est. Dar asta numai pentru cine are timp să iasă o clipă de pe facebook, să pună stop pe snapchat şi să citească istorie din cărţi de hîrtie.

La Bruxelles, Jean-Claude Juncker a prezentat programul cu care Comisia Europeană vrea să spulbere patru crize şi cu Le Pen cinci. Ce va face Comisia pentru a pune capăt invaziei migrante prin fostele frontiere europene, balamucului din zona euro, presiunii ruse şi şocului administrat de Brexit? Soluţia e neiertătoare.

Comisia a decis să facă, în aşa fel încît să nu dreagă. Şi mai neclar spus, leacul constă în nu mai puţin de 5 variante de existenţă viitoare a Uniunii Europene. Modelul vine de la medicul care deschide larg geamul în salon şi explică obiectiv pacientului că are şanse felurite: de viaţă foarte bună, de viaţă pe tuburi, de moarte înceată, de moarte foarte înceată şi de sinucidere imediată - cu un salt pe fereastra tocmai deschisă.

Juncker a sugerat o Uniune cu două punţi: sus, progresiştii occidentali, jos, retarzii răsăriteni.

Juncker şi Comisia au expus cinci variante UE şi asta spune că autorii nu mai sînt printre noi, că sînt pregătiţi de eşec şi nu mai pot face altceva decît literatură resemnată pe tema propriului naufragiu. Culmea, unul din scenarii vorbeşte de o UE care se rezumă la piaţa unică, adică la colaborare şi schimburi consimţite, fără tutela unui stat european regent. Cu alte cuvinte, Comisia a introdus în ecuaţie varianta pe care a exclus-o şi blestemat-o sistematic. Dar confuzia e mai largă.

Juncker a sugerat o Uniune cu două punţi: sus, progresiştii occidentali, jos, retarzii răsăriteni. Foarte bine dar asta nu e decît o adeverinţă de faliment occidental. UE nu a avut nimic de-a face cu eliberarea Europei de Est pe care a primit-o spre bună folosinţă după victoria americană în Războiul Rece. După doar 10 ani, UE lucrează, cu mîna la nas, încercînd să scape de Est. A fost prea mult. Prejudecăţile occidentale sînt mai tari decît gîndirea strategică. Solidaritatea europeană se poate înfrăţi cu alte expresii ale lumii reale: dragostea fanţilor săraci pentru văduve bogate, prînzul gratuit şi pacifismul rusesc.

Programul Comisiei Europene vorbeşte, încă din titlu, de soluţii pentru „Viitorul Europei”. Ridicol. UE nu e Europa din mai multe motive clare şi neschimbătoare. Mai întîi, pentru că Europa e acum ceva care cuprinde ce a pierdut prosteşte UE: Marea Britanie - prima putere financiară şi a doua putere economică a lumii europene. Brexit a pus UE în situaţia unui miliardar care îşi numără banii, a doua zi după abolirea sistemului numeric. De aici, avem următoarea concluzie dezolantă. UE nu înţelege pe ce lume e, adică ce e şi cum a fost construită ordinea europeană.

Autorii realităţii în care trăim din 1945 încoace sînt, practic şi istoric, Marea Britanie şi Statele Unite, cu proiectul lor de rezolvare a nesfîrşitei zbenguieli războinice europene. UE e rezultatul acestui efort. Marea problemă, azi vizibilă, a acestei iniţiative e evoluţia UE spre utopie. Cui îi dai bani de casă îşi face şi piscină dar uită să pună apă înainte să sară.

Nu ne place sau nu ne place deloc, de această criză pusă paznic de crize depindem. Încă o dată şi cît se poate de clar: România şi Estul Europei depind de UE. 

Încercînd, acum, inept şi tîrziu, să reorganizeze ordinea europeană, UE uită că stă într-o casă clădită de alţii şi că nu e pregătită să trăiască de capul ei. Se ştie ce înseamnă să-ţi tai craca de sub picioare. UE ne arată ce înseamnă să-ţi tai picioarele de pe cracă. Un talmeş-balmeş de formule şi edicte subtile nu poate masca muţenia vastă a UE în chestiuni de politică strategică. Însăşi ideea de a prezenta cinci soluţii alternative, spune că Juncker şi adepţii lui sînt siguri că lumea va aştepta pînă cînd europenii vor da cu banul sau vor vota pentru soluţia favorită.

Nu ne place sau nu ne place deloc, de această criză pusă paznic de crize depindem. Încă o dată şi cît se poate de clar: România şi Estul Europei depind de UE. Estul nu e în situaţia de a întoarce spatele şi nici măcar de a mustăci din profil. Cazul României e flagrant. Acolo unde stau discursul workaholic al lui Trump şi eseistica barocă a lui Juncker, noi punem faimoasele noastre Proiecte de Ţară. Rînd pe rînd, guverne şi regimuri au bătut toba şi au înştiinţat norodul că gata! s-a rezolvat! Avem un Proiect de Ţară! Punem în sfîrşit şinele de cale ferată în paralel şi ne suflecăm mînecile fără să ni le tragem peste cap. Proiect după Proiect de Ţară au dat naţiunii unul şi acleaşi lucru: un ocean de zoaie ţîfnoase despre prioritizări, provocări actuale, sinergii, coridoare, oportunităţi şi vocaţie europeană.

Asta e tot şi va fi tot. Nu are rost să ne explicăm. Dar e obligatoriu să observăm că soluţia e simplă şi la îndemînă. Scăparea e, pur şi simplu, plecarea. Iată de ce adevăratul nostru Proiect de Ţară trebuie să încurajeze două lucruri şi numai două: traficul de persoane şi, mai ales, traficul de copii. În fond, trebuie să salvăm măcar generaţiile ce vin.