Ruleta rusească: Israel versus Iran

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Paradoxul războiului este că un adversar va ataca orice slăbiciune percepută, astfel încât nu putem adopta o formă exclusivă de război. Trebuie să putem duce operaţiuni în tot spectrul militar. Scopul nu este altul decât restaurarea avantajului competitiv al Americii într-o epocă de reapariţie a concurenţei strategice pe termen lung - James Mattis, Secretarul Apărării, în Congresul SUA

Evoluţii la paralele Iran şi Coreea de Nord

Luptele din Siria, loviturile date de SUA şi de aliaţii săi, retragerea unor forţe ale Hezbollah înapoi în Liban, răspunsul dur al Tel Avivului la amplasarea/dezvoltarea unor instalaţii militare iraniene în Siria au intensificat temerea că Israelului se află în faţa unor posibile represalii iraniene. Forţele israeliene sunt în stare de alertă mai mare ca niciodată la graniţele de nord cu Siria şi Liban. Un atac major asupra Israelului nu este iminent! Războiul nu este gata să izbucnească dar riscul a crescut exponenţial[1]. Israelul are nevoie de 48 de ore ca să mobilizeze rezervele. Primul Ministru Benjamin Netanyahu a petrecut 10 ore în Rusia participând la parada de 9 mai şi având convorbiri bilaterale cu preşedintele Putin despre situaţia din Siria şi despre dotarea cu sisteme S-300 a AA a Siriei. În acest timp iranienii au răspuns cu o salvă de rachete care a lovit înălţimile Golan fără să facă victime în rândul militarilor israelieni. În Mediterană se află grupul naval a portavionului USS Harry Truman care are planificate acţiuni ale forţelor aeriene împotriva ISIS dar în acelaşi timp sunt mişcări de trupe în Siria atât ale ruşilor cât şi ale iranienilor. Acest cadru ne arată cît de volatilă este situaţia în Orientul Mijlociu.

Secretarul General al NATO, Jens Stoltemberg, declara la recenta întâlnire cu miniştrii de externe (ultima întâlnire din vechiul sediu al NATO de la Bruxelles) ca „Alianţa a salutat acordul nuclear al Iranului atunci când a fost convenit în 2015 şi în acelaşi timp, a cerut Iranului să-l pună pe deplin în aplicare“. Acordul impune o serie de măsuri care conduc la încetare de către Iran a programului de dezvoltarea a armelor nucleare. În schimb, Stoltenberg a adăugat, imediat, la conferinţa de presă:

„Ne-am exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la alte activităţi ale Iranului, inclusiv activităţile lor destabilizatoare în regiune, susţinerea grupurilor extremiste şi ameninţările la adresa libertăţii navigaţiei maritime. Şi mai ales aliaţii NATO şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la programul de rachete balistice al Iranului. Acest lucru nu este acoperit de acordul nuclear cu Iranului. În mod evident ele devin preocupări care trebuie abordate deoarece nu sunt acoperite de acord, aşa cum este el redactat astăzi.“

Cu alte cuvinte, încercările preşedintelui Macron şi a Cancelarului Merkel de a-l determina pe preşedintele Trump să aprobe acordul au eşuat. Este încă neclar ce se va întâmpla: ori se va redacta alt acord, ceea ce la ora actuală pare imposibil datorită opoziţiei Rusiei şi a Iranului, ori se va adăuga un alt acord adiţional redactat sub patronajul Franţei şi a Germaniei[2], acord care va acoperii toate solicitările americanilor.

Urmează Coreea de Nord care, în opinia mea, nu doreşte altceva decât recunoaşterea ca putere nucleară din partea americanilor. Nu va renunţa la rachetele nucleare (dacă le are?!) ele fiind paşaportul păstrării puterii în regiune. Dacă va fi, summitul va fi al treilea, primele două avându-l ca protagonist pe Kim Jong Il, tatăl actualului lider nord-coreean, în 2000 şi 2007. Evident, aşa cum ştim, nu s-a schimbat nimic după precedentele întâlniri la vârf Nord-Sud. De ce s-ar schimba acuma? Să presupunem acum că regimul comunist din Nord chiar ar fi dispus să se denuclearizeze, care ar fi preţul şi cine-l va plăti? Şi mai este ceva: Kim va cere garanţii din partea Marilor Puteri că regimul va fi menţinut, cu sau fără arme nucleare. După ce a tras rachete balistice către nicăieri, Kim cere ca ţara sa să fie tratată precum Pakistanul, cel care i-a furnizat în anii 90 tehnologia nucleară, o putere nucleară. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu cred în jocul lui Kim. Singurul fapt cert este că preşedintele Americii este hotărât să ia măsuri militare după ce a întărit sancţiunile economice. Toată lumea va înţelege curând capcana legitimării internaţionale a regimului criminal din Coreea de Nord. Aş prefera ca eu să greşesc în această analiză, dar un regim totalitar nu este capabil să renunţe la ceea ce a obţinut.

Nu avem o criză a rachetelor, avem un Program Manhattan. Programul Manhattan al Phenianului merge înainte! Dinastia Kim a „investit” masiv în capacităţile nucleare, începând de la sfârşitul anilor 80 şi mai ales după 1990 aşa încât o despărţire de acesta nu se susţine(tatăl lui Kim a distrus turnul de răcire de la Pyongyang pentru aş motiva partenerii de dialog-Kim închide un poligon subteran care şi aşa este distrus). Să fim toleranţi şi să aşteptăm evoluţiile. Dintre coreenii din sud numai 10% cred în promisiunile unui lider a cărui familie conduce autoritar de trei generaţii Coreea de Nord. De data asta, mai este un factor de corecţie care ar putea schimba, dacă vrea, coordonatele discuţiei: China. Kim face naveta între Phenian şi Beijing iar preşedintele Donald Trump discută telefonic cu preşedintele Xi Jingping despre Coreea de Nord şi bineînţeles despre relaţiile comerciale între cele două state. Beijingul este acum cheia în zona Peninsulei Coreene. La Tokio China, Japonia şi Coreea de Sud au avut consultări pe marginea chestiunii nord-coreene, într-un context de febrilitate diplomatică. Japonia depune eforturi pentru a-şi face un loc în baletul diplomatic din regiune unde are o serie de neînţelegeri istorice cu ceilalţi doi parteneri de discuţie cu care a avut conflicte militare în ani 1930-1945. Primul ministru japonez, Shinzo Abe, s-a întâlnit cu omologul său chinez Li Keqiang şi cu preşedintele sud-coreean Moon Jae-in în contextul pregătirii întâlnirii istorice, programată în iunie, dintre preşedintele american Donald Trump şi omolgul său nord-coreean Kim Jong Un. Tokyo doreşte o denuclearizare completă, verificabilă şi ireversibilă a Coreei de Nord, precum şi un control al programului balistic al Phenianului.


Coridoarele pe care Iranul le creează în Orientul Mijlociu (Istitute for Study of War)

Imagine indisponibilă

Israel versus Iran

Motto: Serviciul de informaţii al armatei israeliene a precizat că şeful forţelor iraniene Al Qods, generalul Qassem Soleimani pregăteşte asaltul asupra Israelului. Unităţile militare ale forţelor aeriene iraniene din Siria, inclusiv unităţile dotate cu drone de producţie iraniană (UAV - numele Saeqeh = Trăznetul, varianta iraniană a dronei americane RQ 170 Sentinel), se pregătesc pentru atac. Avioane de transport militare Il-76, transformate în avioane civile (fără însemne militare) transportă echipament militar în Siria. Flota aeriană a Corpul Gărzilor Revoluţionare Iraniene (IRGC) a fost dispersată în patru baze aeriene din Siria, în Aleppo, Saiqal, Damasc şi T-4 lângă Homs.

Din punct de vedere strategic loviturile chirurgicale, cu rachete de croazieră, ale SUA, Marii Britanii şi Franţei, pe trei site-uri chimice siriene, sâmbătă, 14 aprilie 2018, au rezolvat numai problemele fabricării şi stocării armelor chimice ale guvernului Assad, dar, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, au agravat problemele de securitate ale Israelului. Dictatorul sirian, Bashar Assad, comandantul forţei iraniene din Orientul Mijlociu, generalul Qassem Soleimani şi şeful Hezbollah, Hassan Nasrallah[3], s-au văzut scăpaţi din cârligului acţiunii militare a SUA, chiar dacă au atacat Israelul sub diferite forme. În schimb nu au scăpat de atacul cel mai violent de pe 10 mai al forţelor israeliene care au lansat rachete către 50 de poziţii deţinute de iranieni în Siria, inclusiv punctul de comandă al Al Qods. În loviturile chirurgicale ale aliaţilor s-au folosit, pe lângă rachetele de croazieră Tomahawk[4](Tomahawk Land Attack Cruise Missiles-TLAM), intrate în dotare în 1991, 19 rachete de croazieră de ultimă generaţie AGM-158B JASSM-ER lansate de pe bombardierele strategice B1[5], dar şi rachete de croazieră aer-sol din dotarea forţelor engleze şi franceze[6]. Atacul s-a constituit şi într-un semnal pentru Teheran.

Din cauza faptului că Teheranul a dezvoltat de-a lungul timpului un program militar nuclear, puterile globale China, Franţa, Rusia, Marea Britanie, Statele Unite plus Germania au urmărit semnarea unui acord care să pună stop acestuia. Drept este că acest acord nu conţine unele elemente esenţiale pentru securitatea Orientului Mijlociu şi numai. La recentul summit al miniştrilor de externe ai ţărilor NATO Secretarul General Jens Stoltenberg, afirma despre Iran că „există o îngrijorarea cu privire la alte activităţi ale Iranului, inclusiv activităţile lor destabilizatoare în regiune, susţinerea grupurilor extremiste şi ameninţările la adresa libertăţii navigaţiei maritime. Şi mai ales, aliaţii NATO, şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la programul de rachete balistice al Iranului. Acest lucru nu este acoperit de acordul nuclear, aşa cum este el astăzi“.

Pentru a demonstra faptul că Iranul a avut un program nuclear, Mossadul, serviciul secret israelian a pus mâna pe tonele de dosare (55.000 de file de dosare şi 55.000 înregistrate pe 183 de CD-uri) furate din Arhivele iraniene ce atestă existenţa Proiectul Amad, condus de dr. Mohsen Fakhrizadeh. Scopul proiectului a fost să elaboreze şi să testeze 5 focoase nucleare, fiecare cu o capacitate de 10 kilotone TNT pentru a putea fi integrate pe o rachetă balistică. După ce încărcătura nucleară ar fi fost integrată pe o rachetă Shahab 3, cu o rază de acţiune mai mare decât distanţa până la Riad, Tel Aviv sau Moscova (2000km), urmau 5 teste în cinci locuri din estul Iranului. Cu ajutorul arhivei furate premierul Benjamin Netanyahu a făcut dovada că Iranul a minţit că nu a avut un program nuclear, ceea ce de fapt toată lumea ştia. Însă nu a dovedit că, după 2015, Teheranul a continuat în secret programul. Cert este că după încetarea acordului, în 2025, Iranul are păstrate toate datele ca să poată să continue programul nuclear militar. Casa Albă cere un amendament la prezentul acord care să nu permită acest lucru. În acelaşi timp premierul Benjamin Netanyahu[7]i-a sunat la marile cancelarii ale lumii: pe preşedintele rus Vladimir Putin, pe preşedintele francez Emmanuel Macron, pe Cancelarul german Angela Merkel şi pe primul ministru al Marii Britanii Theresa May ca să le aducă la cunoştinţă personal date relevante din materialele prezentate materialele care au fost prezentate. Europeni nu au fost impresionaţi de prezentarea lui Netanyahu şi doresc ca inspectorii să-şi facă datoria de arbitrii imparţiali.

Şi totuşi discursul care s-a constituit într-un pachet de probe pentru preşedintele Donald Trump a avut reacţii în toate cancelariile importante din lume[8]. Preşedintele Emmanuel Macron, care s-a erijat în liderul european ce doreşte medierea în zona Orientului Mijlociu, unde tradiţional Franţa a fost implicată după Primul Război Mondial (Levantul) a vorbit la telefon cu Primul Ministru Beniamin Netanyahu despre convorbirea avută cu preşedintele iranian Hassan Rouhani. Macron l-a rugat pe Netanyahu să reducă atacurile împotriva iranienilor pentru a-i da timp să introducă noi amendamente în acord. Presedintele Macron are convorbiri săptămânale şi cu preşedintele Putin referitoare la situaţia din Orient şi nu numai. Franţa a trimis în jur de 200 de militari din Forţele Speciale în zona de graniţă cu Turcia în proximitatea oraşului Afrin. La Washington, Secretarul Apărării, James Mattis, a declarat că Statele Unite nu-şi vor retrage trupele din Siria până când pacea nu va fi instaurată pe întreg teritoriul ţării. Secretarul Apărării al SUA, care are o viziune mai nuanţată asupra situaţie geopolitice internaţionale faţă de cei doi apropiaţi ai preşedintelui Donald Trump, Bolton şi Pompeo, a descris criza siriană ca fiind „cea mai complexă problemă de securitate”cu care s-a confruntat în cele patru decenii de când este în serviciul guvernului american. Israelul îşi continuă atacurile asupra unor poziţii militare ale regimului Assad sau asupra unor convoaie de arme trimise de Iran şi destinate miliţiilor şiite libaneze Hezbollah. Aceste atacuri au la bază pe lângă informaţiile culese din Siria şi convingerea care este printre liderii strategici israelieni că Iranul construieşte o operaţiune militară împotriva Israelului, operaţiune care urmează să fie lansată din Siria.


Vladimir Putin şi Benjamin Netanyahu

vladimir putin benjamin netanyahu

Relaţia Moscova-Tel Aviv

În mod oficial, de şapte ani, israelienii proclamă neutralitatea în războiul civil sirian, IDF având un acord „de conflict“ stabilit cu armata rusă. Preşedintele rus Vladimir Putin este popular în Israel, fiind perceput ca un lider prietenos israelienilor şi pare să aibă o relaţie personală strânsă cu premierul israelian Benjamin Netanyahu. În decembrie 2017, Avi Dichter, membru al partidului de guvernământ Likud şi preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe al Knesset-ului (parlamentul israelian), a declarat pentru Interfax:

„Rusia nu este un inamic şi noi [Israel] nu avem nici o problemă cu prezenţa militară rusă permanentă în Siria.“

Dichter, care a fost director al serviciului de securitate internă Shin Bet şi fost ministru al securităţii interne şi al apărării, a descris Rusia ca o „superputere şi ca pe un aliat care doreşte o prezenţă strategică în Mediteranean şi noi spunem: Bine aţi venit!“ (Interfax, 5 decembrie 2017). În schimb Rusia denunţă furios intervenţia SUA în Siria, cu referinţă la atacul împotriva instalaţiilor chimice de producţie şi de depozitare ale lui Assad. Este ca şi cum ruşii au venit să culeagă flori în Siria! În acest timp atacurile israeliene, intermitente, au fost în mare parte ignorate de oficialităţile ruse şi de maşina de propagandă condusă de la Kremlin. Dar acum luna de miere pare să se termine. Pe 9 aprilie, Ministerul rus al Apărării a identificat oficial IDF ca fiind responsabilă pentru atacarea bazei aeriene T-4 a, în provincia Homs acolo unde sunt dislocate şi trupe ruseşti. Între timp, Teheranul a recunoscut că presupusul atac al IDF asupra lui T-4 a ucis şapte membrii ai gărzi revoluţionare de elită iraniene, inclusiv un comandant local, şi a ameninţat cu răzbunarea. Forţele de Apărare Israeliene nu au fost implicate în atacul cu rachete din 14 aprilie condus de SUA, însă armata rusă a ales acel moment pentru a redresa fundamental parteneriatul strategic al preşedintelui Putin cu Israelul.

Establishmentul diplomatic şi al serviciilor de informaţii de la Moscova nu a fost niciodată încântat de faptul că alianţa Kremlinului a devenit prea strânsă cu Tel Avivul. Israelul este văzut la Kremlin ca un proxi american iar analişti consideră că întotdeauna Tel Avivul va urma Washigntonul şi nu Moscova într-o situaţie de criză în Orientul Mijlociu. O strategie în Orientului Mijlociu bazată pe alianţe tradiţionale în stilul celor din timpul Războiului Rece, cu forţe anti-occidentale din regiune, este aparent văzută ca o opţiune mai bună de către analişti de la Kremlin, decât menţinerea simultană a delicatei balanţe a relaţiilor cu Iranul, Israelul, Turcia, Grecia, Arabia Saudită, Qatar sau Egipt. În urma loviturilor cu rachete de croazieră, şeful direcţiei principale de operaţiuni a Statului Major General al Federaţiei Ruse, general colonel Serghei Rudskoy, a anunţat că Moscova „a restaurat pe deplin sistemul de apărare anti-aeriană [SAA] sirian“ şi va continua să-l consolideze. „Cu câţiva ani în urmă“, a continuat Rudskoy, Rusia a fost de acord cu „partenerii occidentali“ să nu vândă rachete antiaeriene S-300 în Siria; dar acum (după atacul cu rachete) “putem reconsidera această opţiune“ (TASS, 14 aprilie)[9]. Pentru Israel consolidarea apărării antiaeriene a Siriei este inacceptabilă. Forţele de Apărarea Israeliene (IDF) nu vor accepta chiar dacă vor avea de înfruntat un conflict cu militarii ruşi. Ministrul israelian al Apărării, Avigdor Lieberman, a anunţat imediat că IDF va lovi S-300 în Siria, dacă sunt „folosite împotriva noastră“ (Interfax, 25 aprilie).

Perspectiva forţelor aeriene israeliene care se pregătesc să bombardeze personalul rusesc din Siria în viitorul apropiat - cum s-a întâmplat în anii 1980, când peste o sută de consilieri şi specialişti ruşi au fost ucişi sau răniţi în ciocnirile din Siria şi Liban - au trimis valuri de panică în întreaga comunitate israeliană de la Moscova. În timpul Războiului Rece, aceste ciocniri între militarii ruşi şi IDF au fost păstrate în secret zeci de ani, dar astăzi ar putea fi devoalate. Pe 25 aprilie, ambasada Siriei de la Moscova a anunţat că rachetele S-300 au sosit deja în Siria “cu o lună în urmă“ şi au fost dislocate. Autorităţile ruse au dat răspunsuri ambigui vorbind de o livrarea de bateri de rachete sol-aer cu bătaie scurtă Pantsir-C livrat la baza navală rusă de la Tartus. Siria a cumpărat astfel de sisteme, 36 la număr, în 2011. Nu este clar dacă preşedintele Putin intenţionează să continue transportul S-300 sau dacă S-300-ul a fost deja livrat. De fapt toate aceste necalarităţi fac ca aviaţia israeliană să nu poată lovi locaţiile acestora. Teheranul şi Damascul sunt bucuroşi să faciliteze o confruntare între IDF şi forţele ruse din Siria.


FOTO 123RF

harta iran - arabia saudita - conflict militar orientul mijlociu FOTO  123RF

Pregătiri de război

Situaţia actuală din Orientul Mijlociu este una dintre cele mai periculoase şi mai volatile pe care le-a cunoscut regiunea, poate întreaga lume, în ultimii ani. Se caracterizează prin slăbirea tuturor forţelor antagonice dar şi slăbirea sistemului de verificări şi echilibrare. Cu un număr estimat de 20.000 la 70.000 de luptători şiiţi iranieni şi zeci de mii de rachete în Siria, Israelul este în stare de alarmă permanentă. Monitorizarea acestora implică forţe şi mijloace costisitoare, de aceea apar şi aceste atacuri intempestive ale Forţelor Aeriene Israeliene, care blochează noile dislocări iraniene în Siria. Forţele aeriene israeliene participă în fiecare an la un exerciţiu comun cu forţele americane în Alaska. De data aceasta pe 30 aprilie, la începutul exerciţiului, o parte din avioanele care trbuiau să participe au fost reţinute în Israel. Astfel, escadrila 69 de aviaţie echipată cu avioane F-15I a rămas pe aerodromurile de dislocare. Exerciţiile Steag roşu[10](U.S. Red Flag)sunt extrem de importante pentru americani dar şi pentru aliaţi. Având în vedere că exerciţiile din SUA necesită pregătire substanţială şi conferă o experienţă valoroasă, Israelul nu a luat uşor decizia de a-şi menţine o parte din aviaţie acasă. Retragerea, anunţată pe 17 aprilie, indică o probabilitate sporită ca un ciclu de escaladare şi confruntare între Iran (şi, prin extensie, Hezbollah) şi Israel să fie destul de avansat. Israelienii, păstrându-şi escadrila de luptă acasă, fie se poziţionează mai bine pentru o eventuală lovitură iraniană, fie se pregătesc să deruleze atacuri asupra poziţiilor iraniene şi Hezbollah din Siria iar flota de F-15I ar putea juca un rol central în ambele scenarii. La acestea se adaugă operaţionalizarea unei escadrile de avioane de vânătoare de tip F-35, fabricate în SUA. Statul Israel a decis înfiinţarea escadrilei „Vulturul de Aur“ în decembrie 2016, odată cu sosirea primului avion F-35 sau „Adir“ după cum este cunoscut în Israel. Cele 19 aeronave ale escadronului sunt primele din 50 de aparate de tip F-35 pe care Israelul le va cumpăra[11].

Intrarea Iranului adânc în Siria şi consolidarea poziţiilor militare ale militarilor Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice a crescut intensitatea pregătirilor pentru război la Tel Aviv. În timp ce-şi sprijină aliatul sirian în lupta sa împotriva forţelor rebele, în războiul civil, Iranul şi-a extins simultan reţeaua de baze militare de acolo. Teheranul vrea să-şi construiască un traseu terestru către Mediterană pe care să transporte echipamente militare spre Liban. De altfel, Hezbollahul a câştigat recentele alegeri din Liban şi probabil va continua guvernarea cu premierul Hariri[12]. Israelul a răspuns în ultimii ani cu o serie de lovituri aeriene împotriva ţintelor iraniene şi Hezbollah din Siria, dar Iranul nu a comentat public aceste poziţii deţinute şi lovite în Siria. În schimb oficialii israelieni din domeniul apărării au subliniat în mod intenţionat câteva potenţiale ţinte iraniene, inclusiv bazele unde sunt dislocate forţele aeriene ale IRGC. SUA adaugă alte îngrijorări la cele existente pentru Israel odată cu promovarea unei strategii de retragere din teatrul de operaţii al Siriei. Acest lucru ar permite ca Iranul să-şi consolideze poziţia, sporind ameninţarea sa la frontiera nordică a Israelului. Contramandarea participării la exerciţiul Red Flag este un prim semnal că Israelul este în stare de alertă. Următoarele mutări ar putea fi creşterea nivelului de alertă militară sau chemarea rezerviştilor. Acestea sunt elementele premergătoare unor lovituri aeriene şi a declanşării unui conflict. Iranieni ar trebui, la fel ca şi ceilalţi, să citească lecţiile din Războiul de Şase Zile[13].

Intrarea Iranului adânc în Siria şi consolidarea poziţiilor militare ale militarilor Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice a crescut intensitatea pregătirilor pentru război la Tel Aviv.

La fel ar trebui să urmărim consolidarea prezentei iraniene în Siria, cât şi sprijinul în echipamente şi muniţii dat forţelor Hezbollah. Pentru moment, miliţiile libaneze şi aliatul Hezbollah s-au distanţat de ideea că vor lua parte la represalii iraniene. Iranul vede capacitatea Hezbollah de a ameninţa Israelul ca un puternic factor de descurajare împotriva unei acţiuni israeliene sau americane semnificative ce pot fi derulate împotriva propriilor forţelor dislocate în Siria. Prin urmare, ar fi reticent să declanşeze un conflict care implică Hezbollah, conflict care ar putea devasta capabilităţile grupului. Iar implicarea actuală a Hezbollah în războiul civil sirian înseamnă că nu şi-ar putea permite să se confrunte într-un viitor conflict. De aceea Iranul are opţiuni de represalii împotriva Israelului într-o manieră îngrădită. Teheranul ar putea să se sprijine foarte mult pe diferite miliţii şi proxi aliate din Fâşia Gaza pentru a încerca să prezinte o ameninţare cu două feţe pentru Israel. Aceste eforturi ar putea include Hamas, dar mai degrabă ar atinge Jihadul islamic palestinian, care este mai aproape de Iran. Aceste grupuri ar putea realiza lovituri simbolice - dar în cele din urmă limitate - împotriva poziţiilor sau intereselor israeliene.

Şi în timp ce un atac de retorsiune ar putea apărea în orice moment, mijlocul lunii mai oferă două ocazii simbolice. 13 mai marchează Ziua Ierusalimului în Israel. În plus faţă de comemorarea capturării Israelului de către Ierusalimul de Est în 1967, data va veni chiar înainte ca Statele Unite să-şi oficializeze recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului cu mutarea oficială a ambasadei sale în 14 mai; un atac ar putea sabota sărbătorile. Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, nu va participa, pe 14 mai, la Ierusalim, la inaugurarea ambasadei americane, delegaţia SUA urmând a fi condusă de adjunctul secretarului de Stat, John Sullivan. [14]Pe 15 mai, palestinienii vor participa la Ziua Nakba[15], culminând cu o serie de proteste conduse de Hamas în Fâşia Gaza, care ar putea să acopere operaţii ale Jihadului islamic palestinian sau al altui grup pentru a se infiltra sau a lovi la zidul de frontieră al Israelului - deja au fost operaţiuni în desfăşurare în ultimele săptămâni. Implicarea Hamasului în astfel de activităţi poate fi limitată de criza economică care se derulează în Fâşia Gaza. Grupul se străduie să ofere locuitorilor servicii de bază şi s-ar putea să nu se angajeze într-o confruntare pe scară largă cu Israelul.

Direcţia probabilă a unui atac nu vine dinspre sud, ci dinspre nord de la proxi iranieni şi de la IRGC. În această zonă Hezbollahul joacă rolul esenţial. Miliţiile şiite pro-iraniene si mentorii lor se apropie de înălţimile Golan. Posibilitatea unei erori este mare. Chiar şi fără o lovitură directă, există un risc considerabil de calcul greşit. Pe 17 aprilie, apărarea aeriană din Siria a declanşat focul ca răspuns la ceea ce s-a dovedit a fi un semnal greşit interpretat de sistemele radar ale AA. O astfel de acţiune pune în pericol aeronavelor civile sau militare. Pe măsură ce retorica dintre cele două părţi se încălzeşte, astfel de erori devin mai probabile. Pentru moment, Rusia are rolul de a încerca să restrângă operaţiunile Iranul, partenerul său în campania de susţinere a regimului Assad, în timp ce încearcă o acomodare cu abordarea nou asupra acţiunilor Israelului.

În timp ce obiectivul Rusiei este restaurarea statului sirian, planul de joc al Iranului este diferit acela de a construi un punct militar forte în Siria. Justificarea pentru aceasta este deschiderea unui nou front împotriva Israelului. Ultimul lucru pe care Moscova îl doreşte, ca putere majoră în Siria şi controlor al spaţiului aerian, este ca Iranul să îi atragă într-un război cu Israel. Moscova este prea dependentă de Iran în Siria pentru a asigura controlul şi stabilizarea situaţiei. Nu-şi poate permite să-şi alienez un aliat militar esenţial. Abordarea realpolitik brutală a lui Donald Trump este o abordare a neoconservatorismului de la Washington care se manifestă prin ceea ce fostul Secretar de Stat între 1949-1953, David Acheson, spunea:

„Lecţia pe care America a învăţat-o în mod dureros acum mult timp în urmă este că ea trebuie să negocieze de pe o poziţie de forţă.“

Aşa a negociat în timpul Războiului Rece aşa negociază astăzi. Iranul nu are puterea economică şi militară ca să se confrunte cu SUA, Arabia Saudită şi Israelul iar orice mişcare de a produce o armă balistică ar oferi celor trei un raţionament pentru o intervenţie militară. 


[1]Şeful Mossad, Yossi Cohen, este responsabil pentru bogăţia de informaţii despre activităţile iraniene pe care le transferă cabinetului israelian şi în Occident, aproape zilnic. Cea mai bună justificare a premierului Netanyahu, pentru o încălcarea a acordului de către Iran, este aceea că iranienii şi-au falsificat declaraţiile către IAE, la sfârşitul anului 2015, negând că au planificat vreodată să construiască o armă nucleară. Cohen, care a fost citat recent, a spus că este sigur 100% că Iranul îşi menţine angajamentul militar pentru dezvoltarea programului său nuclear. Conform Acordului nuclear pe care secretarul de stat John Kerry l-a negociat în vara anului 2015, la Viena, Iranul a fost obligat să transporte aproximativ 97% din combustibilul său nuclear afara din ţară - o sarcină pe care a realizat-o imediat în anul următor - şi să desfiinţeze (o mică) parte a centrifugelor nucleare care îmbogăţesc uraniul.

[2]Preşedintele Trump a ameninţat companiile cu măsuri punitive dacă ar continua să facă afaceri în Iran. Iar noul ambasador al SUA în Germania, Richard Grenell, a scris pe Twitter că „companiile germane care fac afaceri în Iran ar trebui să înceapă operaţiunile imediat“. Încă nu este clar cât de departe SUA vor merge să forţeze Europa într-o alianţă anti-Iran. Trump ar putea exercita o presiune economică, desigur, dar ar putea face un pas în continuare în politica de securitate. El ar putea ameninţa să slăbească solidaritatea NATO dacă Europa nu îşi va uni forţele împotriva Iranului. Asta ar fi o catastrofă. scrie Christiane Hoffmann în Der Spiegel.

[3]Nasrallah declara: „Loviturile occidentale asupra Siriei nu au reuşit să terorizeze armata, să-i ajute pe insurgenţi sau chiar să servească interesele Israelului.“

[4]Rachetele de croazieră americane TLAM costă 1,4 milioane fiecare, au o rază de acţiune între 1300 km şi 2500 km şi pot fi lansate din peste 140 de tipuri de nave şi submarine ale flotei americane. În Siria Ele fac parte din 1993 şi din arsenalul forţelor britanice.Rachetele de croazieră americane TLAM costă 1,4 milioane fiecare, au o rază de acţiune între 1300 km şi 2500 km şi pot fi lansate din peste 140 de tipuri de nave şi submarine ale flotei americane. Ele fac parte din 1993 şi din arsenalul forţelor britanice.

[5]Americanii au folosit din Mediterană submarinul USS John Warner (au tras 6 TALM), clasa Virginia şi din Marea Roşie crucişătorul clasa Ticonderoga, USS Monterey (a tras 30 TALM) şi distrugătorul clasa Arleigh Burke, USS Laboon (au tras 7 TALM), iar din nordul Golfului Arabic a tras salve distrugătorul clasa Arleigh Burke, USS Higgins (au tras 23 TALM). 

[6]Anglia a folosit patru avioane Tornado GR4s de pe care a lansat cele mai performante rachete din dotarea lor, 8 rachete de croazieră Storm Shadow (bunker busting-distrugătoare de buncăre), a căror rază de acţiune este de 240 km, ceea ce înseamnă că avioanele GR4 (ultima fază în evoluţia avionului Tornado) nu au trebuit să intre în spaţiul aerian sirian (avioanele au fost însoţite de 4 avioane Typhoon). Pentru francezi operaţiunea a devoalat o serie de probleme tehnice. Astfel primele 3 rachete de croazieră care trebuiau să fie lansate de pe fregatele multirol nu au putut fi lansate, cauza fiind în cercetare. Se pare că este vorba despre una dintre cele două fregate Aquitaine sau Provence. Au fost, în schimb, lansate 3 rachete de croazieră de pe fregata Languedoc şi 9 de pe avioanele Rafal şi Mirage 2000. Rachetele de pe nave făceau parte din noua generaţie de rachete de croazieră MdCN (Missile de Croisiere Naval) dispuse pe fregatele multirol (FREMM) ale francezilor (au în dotare trei: Aquitaine, Provence şi Languedoc).

[7]Parlamentul israelian a votat o lege care-i permite acum premierului şi ministrului Apărării să decidă intrarea în război fără să reunească Guvernul, pe fondul „tensiunilor crescânde între Israel şi unii dintre vecinii săi”. Un paragraf precizează că, în caz de „condiţii extreme”, premierul şi ministrul Apărării pot declara, singuri, război unei ţări.

[8]Netanyahu şi PowerPoint- Aceasta a fost una dintre cele mai ample prezentări din istorie în PowerPoint. „Schimbarea jocului“, „foarte semnificativă“ şi „dramatică“,a fost modul în care a fost descris de consilierii prim-ministrul al Israelului. El a arătat fotografii ale dispozitivelor de testare şi planurilor de focoase. „Arhiva atomică secretă“ a dovedit fără îndoială, a spus Netanyahu, că Iranul a încercat de ani de zile să dezvolte arme nucleare Argumentele lui Netanyahu sunt date de faptul că aproape toate informaţiile pe care le-a prezentat au fost documentate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) înainte de 2015. În pofida protestelor Iranianului că programul său nuclear a fost doar pentru uz civil, AIEA şi guvernele occidentale nu avea nicio îndoială că scopul său era să obţină arme nucleare. 

[9]În 23 aprilie, Kommersant a declarat, citând surse diplomatice militare şi anonime, că rachetele S-300 Favorit vor fi livrate Damascului pentru a forma o „apărare antiaeriană cuprinzătoare“, care va permite lui Assad să „controleze pe deplin spaţiul aerian sirian. Potrivit lui Kommersant, decizia politică de a furniza cu promptitudine lui al-Assad rachete S-300 - anunţată de Rudskoy şi ulterior susţinută public de ministrul de externe Serghei Lavrov - a fost deja luată urmând să se pună la punct detaliile tehnice şi logistice. Rusia a semnat un contract de livrare a 4 baterii S-300PUM-2 Favorit în 2010, dar la cererea israeliană preşedintele Putin nu a mai aprobat livrarea. Bateriile destinate Siriei au fost livrate Iranului. Actualul contract va fi livrat din stocul de război al federaţiei Ruse pentru că S-300PMUs nu se mai produc de cînd au intrat în producţie noile sisteme S-400. Odată cu sistemele AA vor veni şi consilierii şi tehnicienii militari ruşi şi astfel orice atac asupra sistemelor AA va fi un act de război împotriva Rusiei cu rezultate catastrofale.

[10]Exerciţiul Red Flag este un exerciţiu de pregătire aeriană avansată, găzduit deobicei la baza aeriană Nellis Air Force Base, Nevada. Există şi Red Flag - Alaskacare se desfăşoară la baza Forţelor Aeriene Eielson, Alaska, fiind succesor al anterioarei serii de exerciţii COPE THUNDER din Pacificul de Vest şi din Alaska. Din 1975, echipajele aeriene de la Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, ale trupelor de uscat, ale marinei şi ale infanteriei marine ale SUA precum şi numeroasele forţe aeriene ale NATO sau ale altor naţiuni partenere participă la mai multe exerciţii de acest tip desfăşurate în cursul anului, fiecare dintre acestea având o durată de două săptămâni.

[11]Israelul a primit aproximativ trei miliarde de dolari americani ca ajutor pentru apărare din partea SUA pentru această achiziţie. F-35 este cel mai nou şi mai modern avion de vânătoare produs în SUA. Negocierile au durat mai mult pentru că Israelul a dorit instalare pe acestea a unor echipamente de război electronic de fabricaţie proprie.

[12]Liderul mişcării şiite libaneze Hezbollah, Hassan Nasrallah, a afirmat luni că rezultatele alegerilor care au avut loc duminică în Liban reprezintă „o victorie politică şi morală'' pentru Rezistenţă. Hezbollahul, susţinut de către Iran, îşi atribuie în mod obişnuit denumirea de Rezistenţă, referindu-se îndeosebi la lupta sa împotriva Israelului.

[13]Războiul de Şase Zile a fost un conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria. Acest război a durat între 5 şi 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania.

[14]După cum a precizat Casa Albă într-un comunicat, din delegaţie mai fac parte secretarul american al Trezoreriei, Steven Mnuchin, consilierii preşedintelui Trump, Ivanka Trump, fiica sa, şi ginerele Jared Kushner, asistentul preşedintelui şi reprezentant special pentru negocieri internaţionale, Jason Greenblatt, şi ambasadorul SUA în Israel, David Friedman.

[15]Nakba sau An-Nakba (în traducere „catastrofă” sau „dezastru”) este un termen sub care sunt înţelese în lumea arabă în general, şi în rândurile arabilor palestinieni, în particular: 1) eşecul eforturilor militare arabe în cursul războiului civil arabo-israelian din ultimele luni ale regimului mandatar britanic în Palestina (noiembrie 1947-mai 1948) şi al Războiului arabo-israelian din anii 1948-1949 de a împiedica formarea în Palestina a statului evreiesc Israel; 2) exodul, voluntar sau involuntar, al unei mari părţi a arabilor palestinieni în cursul ostilităţilor dintre arabi şi evrei în Palestina în anii 1947-1949, care a dus la crearea problemei refugiaţilor palestinieni, sau amândouă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite