Tablou geopolitic neliniştit de toamnă

Victime în conflictul dintre Israel şi Fâşia Gaza FOTO Reuters

Anul 2013 a fost unul foarte interesat, sub aspectul oferirii de indicii pentru un viitor mai clar al statelor şi cetăţenilor. Majoritatea problemelor ce au izbucnit cu forţă în 2014 sunt efectul direct nu doar al vechilor greşeli – înfăptuite acum mai mulţi ani, uneori fiind vorba de chiar sute de ani – ci mai ales a erorilor grave realizate în 2013.

Ceea ce ne întristează cu adevărat nu este doar faptul că au apărut erori grave, ci modalitatea în care acestea s-au produs: nu prin urmărirea cu obstinaţie a interesului naţional sau de grup, ci mai ales din pură prostie, în care mulţi conducători de ţări se pare că excelează: efectiv sunt incapabili să înţeleagă legile simple ale statului de drept şi ale economiei, precum şi binomul reacţie – contra-reacţie.

De cele mai multe conducătorii din zilele noastre adoptă măsuri stupide cu bună credinţă, dar fiind încredinţaţi că fac bine – din simplul motiv că nu înţeleg nici măcar sutele de mii de informaţii publice care configurează situaţia reală a economiei ţărilor în care activează, iar rezultatele sunt negative şi ulterior toţi pot observa acest lucru. Chiar şi ţara noastră a dat câteva exemple de curând în ceea ce priveşte politica de impozitare şi proiectul de sistematizare a fiscalităţii şi finanţare a ordonatorilor de credite, incluzând şi câteva scene care au fost puternic comentate pe internet. 

Politica internă cu repercursiuni externe

Impozitarea cât mai sălbatică – mai ales a celor care au bani puţini – este o constantă a ţărilor cu lideri slab dotaţi sub aspect economic, iar rezultatul duce în timp la creşterea evaziunii fiscale, scăderea gradului de colectare a contribuţiilor fiscale, creşterea corupţiei în cadrul organelor fiscale şi de aplicare a legii şi în final, la instaurarea totală a proastei-guvernări, pe seama statului de drept şi a statului eficace. În timp, pauperizarea ţărilor duce la explozii greu controlabile, care au rezultate deseori neprevăzute.

La teatru am auzit cândva o replică, într-o piesă a lui V. Al. Jean numită „Generaţia de sacrificiu” – puţin adaptată de către regizor şi scenarist: „este adevărat că nu sunt prea deştepţi, dar atâta îi duce capul”. Este cea mai bună descriere a prea multor lideri politici din prea multe ţări ca să le enumerăm – mai degrabă reuşim să îi numim pe cei ce au încă mintea limpede, pentru că numărul lor se reduce din ce în ce mai mult.

Anul 2013 a învederat premisele pentru ceea ce anul 2014 a confirmat: politica astăzi nu se mai face doar exclusiv pe plan intern, iar normalitatea este acum împletirea deciziei interne cu efecte atât pe plan naţional, cât şi extern.

De aici, se desprinde un nou standard pentru liderii politici, care începe să se aplice nemilos, făcându-i pe aceştia să îşi arate limitele şi atrăgând necesitatea înlocuirii lor mai rapidă: cine nu se pricepe şi la domeniul relaţiilor internaţionale, mai bine să nu mai intre în politica mare.

Neplăcută este o concluzia faţă de cei ce anul acesta îşi vor disputa poziţia de preşedinte al României: ei evită cu încrâncenare orice dezbatere privitoare la politica externă a ţării noastre!

Problema liderilor politici la nivel global apare tocmai acum cu o necesitate teribilă, pentru că este evidentă schimbarea fundamentală a întregii lumi, sub influenţa mai multor factori, de la internet la criza resurselor.

Este adevărat, din motive pe care le-am explicat într-un text anterior, Orientul Mijlociu este prima zonă unde se redefinesc frontiere şi se schimbă liniile de forţă, dar efectele acestor schimbări zonale afectează puternic şi Europa, şi Asia, şi Africa – mai puţin în America, care are şansa unor oceane ce domolesc anumite ambiţii planetare, iar Anzii trasează şi ei o separare fermă între posibilele tendinţe ale politicii internaţionale.

În această ecuaţie, ţara noastră se află situată într-o zonă sensibilă a Europei, care are direcţia de penetrare economică spre est şi sud, fiind astfel influenţată de evenimentele care se produc aici. Ea este deocamdată mai liniştită decât multe din ţările din jur, fiind prinsă totuşi în etapa de dezvoltare a cercetării penale a gulerelor albe.

Am spus însă că ne aflăm în acest moment în faţa unui context special, în care Orientul Mijlociu predominant musulman este pe punctul să declanşeze un conflict cu efecte teribile sub aspectul viitorului ţărilor de la est de limita occidentală a masivului Himalaya. Concret, la est de Himalaya musulmanii sunt prezenţi în comunităţi numeroase şi cu efecte pe tabla geopoliticii doar în Indonezia, India şi Bangladeş. În rest, rolul lor este diminuat. În cealaltă parte a lumii însă, rolul lor este decisiv.

De fapt, cheia anului geopolitic 2014 este situaţia din Orientul Mijlociu, iar broasca este reprezentată de două zone, în care cheia ar putea să intre: Asia Centrală şi zona Mării Negre. Deocamdată Africa are parte de un mic respiro, situaţia din Egipt fiind sub controlul armatei, care nu permite revolte, iar Libia are un conflict intern ce o macină foarte mult. Nigeria sau statele de pe coasta nord-atlantică africană sunt sub alte tendinţe, care nu au importanţă în prima linie a cumplitului joc geopolitic ce se desfăşoară în Orientul Mijlociu.

Concret, ceea ce îngrijorează cel mai mult este situaţia din Irak, care se transformă din ce în ce mai mult într-un joc strict economic: cine stăpâneşte mai multe rafinării, conducte şi sonde. Irakul este unul din cele mai bogate state producătoare de petrol, ceea ce înseamnă că anumite perturbări în zonă slăbesc recuperarea economiei globale.

Criza economică poate naşte monştri 

Mai exact, această ştire este doar o demonstraţie a ceea ce am afirmat de mai multe ori: când creşterea economică în statele importante nu ajunge la măcar 3% anual, producţia industrială nu creşte iar mulţi oameni devin din ce în ce mai frustraţi: nu se creează locuri de muncă, nu se pot absorbi uşor tinerii absolvenţi de şcoală care astfel sunt mai predispuşi la explozii contra guvernelor tot mai incompetente. În acelaşi sens este şi această ştire. 

Faptul că preţul petrolului a crescut în ultima vreme este un aspect îndeobşte cunoscut, iar acest fapt este grav mai ales pentru importatorii acestei materii prime – care sunt puşi în situaţia de a căuta resurse mai ieftine sau exportatori mai favorabili, iar adăugarea fiecărui cent la cotaţie aduce un nou faliment şi noi şomeri în forţa sa de muncă.

Puţini oameni mai doresc astăzi să îşi amintească un aspect esenţial al marii creşteri economice din perioada 1985 – 2005: preţul barilului de petrol era în medie de aproximativ 20 – 25 de dolari. Astăzi un astfel de preţ este doar un vis, iar economiile care nu investesc în ritm susţinut în reducerea consumului de energie electrică / unitate de produs sunt condamnate la regres pe temen lung.

Tocmai de aceea trebuie să înţelegem acţiunea fermă a Chinei din ultimii 15 ani în materia procurării de resurse de hidrocarburi din Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Rusia, America de Sud. Din acelaşi motiv vedem cum anumite ţări încep uşor-uşor să scadă din punct de vedere al performanţei economice. Astfel, Germania, prin decizia sa de a renunţa la energia atomo-electrică şi-a dinamitat pe termen lung poziţia economică de vârf, iar rezultatele vor fi negative.

Preţurile mari nu convin nici vânzătorilor, pentru că ei înţeleg un lucru: cumpărătorii vor trebui să îşi reducă cantităţile consumate şi să le folosească eficace, deoarece banii nu cad din cer – cum ne arata la Teatrul de Comedie maestrul George Mihaiţă şi echipa domniei sale. Da, la început creşte suma de bani primită în schimbul petrolului şi gazelor naturale comercializate – dar în timp, eficacitea consumului la care se ajunge va conduce la rezultate negative pentru vânzător.

Apare o problemă: unde se folosesc aceste mari sume de bani rezultate din vânzarea de hidrocarburi? Se pare că în multe cazuri doar pentru a porni sau dezvolta războaie – iar teritoriul fost comunist al Europei, al Asiei şi Africii este martorul mut al diferitelor masacre avute în numele diferitelor idei şi ambiţii geopolitice, care erau bine alimentate cu bani din petrol. Oare chiar erau rezolvate toate problemele din interiorul acestor state exportatoare, pentru a-şi putea proiecta forţa geopolitică până la nivel de folosire a forţei militare în alte state? Dacă ar fi construit în acele state care le formează obiect de interes şcoli şi fabrici noi ar fi câştigat mai lent, dar mai durabil şi mai greu criticabil influenţa dorită.

Între timp, un eveniment aşteptat de multă vreme şi considerat ca piatră de temelie pentru o nouă ordine globală a avut loc: apariţia unei banci a statelor BRICS. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, după cum scria Topârceanu în acest text, această nouă instituţie, cu un capital nu prea mare – în raport de rezervele financiare ale ţărilor în cauză, China fiind de departe numărul 1 – este considerată din start a fi panaceul ţărilor sărace.

Evident, nu negăm rolul interesant pe care îl va avea această instituţie, dar să credem că va fi prea binevoitoare cu statele înseamnă a nu înţelege rolul unei bănci: banca îţi dă bani, dar cu scopul de a-i obţine înapoi cu dobândă, şi nu îi plasează unui debitor în orice condiţii. Nu trebuie să creadă cineva că banii se vor da pentru orice proiect fantezist, pentru că a arunca banii pe fereastră se face printr-o donaţie, iar nu printr-un contract de împrumut bancar, care este întotdeauna cu titlu oneros! Nicio bancă – cu atât mai puţin una care are capital furnizat de mai multe ţări – nu dă bani cu uşurinţă, şi mai cu seamă fără dorinţa de a-i recupera.

În plus, este bine că mai apare o sursă de finanţare, oriunde a fi ea. Banii trebuie să producă alţi bani iar sărăcia să dispară. Dar a da bani – cum s-a făcut zeci de ani pentru Africa, iar aceste sume au ajuns în buzunarele liderilor corupţi – fără a urmări cum se cheltuiesc şi care este rentabilitatea lor este exclus. Poate vor fi unele condiţii mai relaxate, dar în final se va ajunge la veşnicul joc al creditorului demonizat de debitorul deloc inocent. Iar statele care vor crede că această bancă este creată doar pentru a le salva aproape fară costuri se înşeală din incompetenţă economică, iar nu din idealism politic.  

Aceasta, pentru că Rusia şi China nu uită că din 1945 / 1949 au dat mulţi bani multor state, dar lipsa de eficacitate a acestora nu a dus la rambursarea sumelor avansate de Moscova şi Beijing, ci la creşterea problemelor economice în cele două mari ţări creditoare. Ideologia a justificat nişte lucruri, dar economia a fost inflexibilă, ca de atâtea mii de ani.

Trebuie să ne aşteptăm însă şi la contra-reacţii împotriva acestei bănci. Valutele nu sunt încântate de competiţie, iar statele slabe sunt şi vulnerabile, şi primele lovite în cadrul diferitelor operaţiuni financiare globale sau regionale.

Previziuni pentru o toamnă deloc liniştită

Avem deci deja trei elemente care nu ne prezic o toamnă geopolitică liniştită: preţ al petrolului încă prea mare, conflict în Orientul Mijlociu şi într-o parte a Europei, iar acum cîteva zile s-a reînceput o ofensivă israeliană în Gaza, soldată cu mulţi morţi şi mai ales cu proteste în foarte multe părţi ale lumii. Franţa a interzis protestele pro-palestiene, iar ştirea aceasta a făcut înconjurul lumii, împreună cu o declaraţie a unei parlamentare din Knesset referitor la cine ar trebui să moară.

Ofensiva din Gaza atrage din nou ochii musulmanilor din Orientul Mijlociu la situaţia Israelului, iar pe un fond plin de cruzime manifest în Siria şi Irak care a inflamat toată zona se pot întrezări noi probleme. Practic, în clipa de faţă primii aliaţi ai Tel-Avivului în zonă sunt kurzii şi iordanienii, ceea ce nu este prea mult. Dacă preşedintele egiptean va dori să sprijine mai mult cauza palestiană – prin aceasta potolind o parte a radicalilor islamici din propria ţară – atunci situaţia israelienilor nu va fi cea mai plăcută. Deocamdată, pe plan mediatic în Gaza lupta a fost câştigată de sutele de morţi, care au stat la baza recunoaşterii ca stat-observator la ONU al Palestinei.

Ca totul să fie mai cumplit pentru tabloul geopolitic al toamnei, un avion a fost doborât în estul Ucrainei. Iarăşi, acuze şi contra-acuze, imagini filmate şi înregistrări audio. Este evident cine a ieşit cel mai prost din toată această ipoteză, iar consecineţele pe termen mediu şi lung vor fi foarte interesante. O parte din rezultate apar aici.

Recomand fiecărei persoane să citească cât mai mult despre acest caz, din orice direcţie ar fi textul, iar apoi să gândească.

Fiecare generaţie cu războiul său 

Dacă vor gândi, voi fi sigur că vor ştii şi cum să voteze la toamnă, pentru că apare o problemă: de mai multe luni – şi cu foc parcă de câteva săptămâni – se foloseşte intens un cuvânt în presa noastră, dar şi a altor state: război.

Cine citeşte cărţi de istorie în mod temeinic îşi va aminti că aceeaşi frecvenţă în folosire a cuvântului în cauză a mai fost doar în 1939. Cine era agresorul, cine era victima? Cine a citit şi a gândit a aflat – şi a înţeles că acel război în realitate s-a terminat în 1990!

Pentru cine gândeşte şi citeşte, folosirea acestui cuvânt atât de frecvent nu este decât un semn că mulţi şi-l doresc, însă se tem să tragă prima lovitură. Dar cum liderii politici nu sunt de nivel ridicat în marea majoritate a ţărilor, repetarea ca o mantră a cuvântului va duce în cele din urmă şi la punerea în executare a mantrei. Fiecare zi pare a aduce mai aproape noi conflicte, pe o suprafaţă destul de unitară geografic: Orientul Mijlociu, estul Mediteranei şi Marea Neagră. O privire atentă pe hartă e clară şi acest lucru efectiv sperie.

Dar cum se spune că fiecare generaţie are războiul său, trebuie să ne uităm mai întâi la noi: bugetul armatei, liderii politici pe care îi avem la putere azi şi candidaţii potenţiali la postul de preşedinte al României. Vedem ceva bun? Nu prea.

De aceea, să ne gândim că o consecinţă a incompetenţei liderilor politici se va solda în morţi, în fiecare ţară. Doar că aceia vor fi mai puţini, faţă de momentul în care o ţară va declara mobilizarea. Chiar şi parţială, ea înseamnă război real, iar de aici problema: România cât de mult va fi afectată şi mai ales când?

Dacă la aceste două întrebări am o strângere de inimă, mă gândesc cu mai mare teamă la tipul de lideri cu care vom întâmpina acest bellum omnium contra omnes. Iar asta, din păcate, nu e o îngrijorare relativ la politicienii români. Tocmai de aceea, e timpul să restabilim prestigiul şi rolul educaţiei acolo unde trebuie să fie, pentru că fără ea, cinismul va readuce în discuţie expresia:

„moartea unui om este o tragedie, a unui milion este statistică”.