Tranzacţionismul pragmatic al lui Trump faţă cu Rusia lui Putin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Turbulenţele şi reaşezarea globală anunţă probleme majore care vor afecta eforturile de a stabili noi baze ale relaţiilor în noul mandat Trump care va începe la 20 ianuarie. Iar reaşezările privesc atât Europa şi Occidentul, cât şi relaţiile cu Rusia sau cu terţi.

Însă dacă elementele acestea se evaluează la nivel realist şi pragmatic, tranzacţionismul şi voinţa aranjamentului americano-rus, chiar dacă ar putea asigura pacea, riscă să stârnească falii profunde la nivelul principiilor şi valorilor democraţiei liberale, al fundamentelor relaţiilor internaţionale şi a unităţii Occidentului.

Problematica cu care se confruntă noul Preşedinte american Donald Trump este extrem de complexă şi merge de la legitimitatea mandatului său, în urma probelor ingerinţei Rusiei lui Putin de partea sa în confruntarea electorală, până la limitele şi aşteptările unei relansări a relaţiei cu Moscova. Precedentele sunt departe de a fi avantajoase, iar resetările formale sau neafirmate a relaţiilor cu Rusia lansate de fiecare preşedinte american după Reagan nu aduc un dosar optimist.

În fine, o altă temă de prim plan este ce ar putea aduce o eventuală resetare a relaţiilor cu Rusia, admiţând că angajamentele ar fi respectate. Precedentele arată că, imediat după marcarea câştigurilor, Rusia lui Putin va trece la abordarea unui nou nivel de ambiţii, noi pretenţii, cu aceleaşi instrumente şi ameninţări care au adus primele profituri, respectiv recursul la violenţă, arme şi război. E pregătit eşafodajul american să accepte această provocare? Ce va prezenta Preşedintele Trump ca soluţii şi avantaje pentru America ce ar putea fi obţinute din tranzacţia unui Mare Târg cu Rusia lui Putin, chiar şi pe termen scurt?

Pentru conducătorii de la Chişinău trebuie reamintit că, atunci când fugi după doi iepuri, s-ar putea să nu prinzi niciunul, să cazi la mijloc, să te fragmentezi şi să dispari prin implozie.

În plus, la această oră se derulează un caz de coabitare şi tentativă de deal între Occident şi Rusia, cu împărţirea influenţei, la marginile Europei şi ale NATO, în Republica Moldova. În condiţii speciale, e adevărat, în spatele Ucrainei şi în vecinătatea frontierelor României, cu influenţă culturală naturală. Comportamentul pro-rusului Igor Dodon şi aspiraţiile exprimate public de noul lider asumat al majorităţii, preşedintele PDM Vladimir Plahotniuc, la Fox News, prin scrisoarea adresată lui Trump, nu sunt deloc încurajatoare. Dincolo de problemele interne, Republica Moldova exhibă ultra-activismul pro-rus, cu tentaţia de a prelua întreaga putere şi a expulza orice orientare sau influenţă pro-occidentală, alături de utopice doleanţe de neutralitate garantată de ONU sau de coexistenţă a orientării pro-europene şi avantajele date de Moscova. Viţelul care suge la două vaci şi refuză să-şi aleagă ferm şi definitiv propria dezvoltare şi orientare strategică. Precedentul acţiunii Rusiei e descurajator pentru alte tipuri de înţelegeri. Pe de altă parte, pentru conducătorii de la Chişinău trebuie reamintit că, atunci când fugi după doi iepuri, s-ar putea să nu prinzi niciunul, să cazi la mijloc, să te fragmentezi şi să dispari prin implozie.

image

Schimbarea lumii la centenarul Primului Război Mondial: Europa în furtună, turbulenţe globale, căderea în tranzacţionism sau război şi dominaţia haosului

Nu numai istoria, dar şi oamenii s-au schimbat în ultimul sfert de secol. Şi lumea se adaptează şi ea acestei schimbări, reechilibrează excesele, adaptează realităţile la modelele depăşite, integrează efectele impactului noilor tehnologii, iar viteza de schimbare creşte dramatic. Cei mai conservatori şi mai puţin adaptabili suferă însă crizele şi nevrozele schimbărilor bruşte. Mai grav, trebuie să ne obişnuim că aceasta e realitatea în care vom trăi ani la rând, această turbulenţă şi schimbări dramatice, pentru că tranziţia s-a terminat şi am ajuns la o perioadă pe care aşa o vom trăi până la lămurirea deplină a procesului obiectiv al globalizării şi al aşezării guvernanţei globale.

Perioada Războiului Rece a adus o dominantă: Ideologia. Confruntarea între ideologii. Deşi marcată de coerenţa şi claritatea de abordare în cele două jumătăţi ale lumii care se confruntau, populaţia era în tranşee, funcţiona după principiul duşmanului comun, într-un orizont confruntaţional care acoperea problemele structurale interne şi le acumula. Statele şi comunităţile erau cele dominante, structurate, ierarhizate, blocând aspiraţii individuale. Nu aveau cum să dăinuie când tensiunile s-au acumulat excesiv. Şi a intervenit apusul sistemului.

Căderea comunismului a fost interpretată de Francis Fukuyama drept sfârşitul istoriei. Gata cu confruntarea ideologică, toţi merg spre liberal-democraţie. Cu optimism, cu speranţă, cu deschidere, cu satisfacerea aspiraţiilor individuale dar, paradoxal, cu generozitatea generată de emoţia noului început şi motorul dat de speranţă şi încredere. Şi cu schimbări majore de reaşezare precum integrarea Estului Europei, a fostelor state comuniste/socialiste/ale democraţiei populare în structurile Occidentale, cu o forţă transformaţională fără egal pentru aceste societăţi. Iar lumea a fost marcată de generozitatea celor implicaţi în proces şi condusă de emoţia îndeplinirii aspiraţiilor. Mai repede sau mai încet.

Însă noile procese au dus la propriile efecte prin trecerea la democraţie şi iniţiativă individuală, dar, în acelaşi timp, la confruntarea societăţii deschise, globalizării şi multinaţionalelor dominante cu Statul. Excesele globalizării sau viteza de nesuportat a acestui fenomen pentru mulţi a dus la reacţii naturale. La aceasta mai adăugăm văduvirea statului de resurse importante prin extinderea fenomenelor multinaţionale şi migraţia masivă şi instantanee a capitalurilor, deşi Statul era singurul chemat să asigure bunăstarea şi aspiraţiilor propriilor cetăţeni prin intermediul instituţiilor alese democratic.

La nivel de putere, aceasta a însemnat mutarea controlului puterii la economia globală, deşi responsabilitatea era a statelor şi guvernelor alese democratic. O combinaţie discutabilă şi complexă, dar care a permis, prin suprapunerea în subsidiar cu Doctrina Putin, lansarea democraţiei suverane şi contestarea ordinii occidentale. Urcarea pe val a Rusiei a coincis cu un trai mai bun în Occident versus un impact mai redus al implicării în deciziile reale. De aici dezangajare şi abandon, sfârşitul iluziilor, soluţii individuale şi individualiste, speranţe nesatisfăcute şi neparticipare la treburile cetăţii. Concomitent cu răbufnirea perdanţilor în procesele anterioare ale globalizării şi decomunizării, integrării europene şi ierarhizării bazată strict pe eficienţă şi competiţie. Dezamăgire, la nivel individual, sau mulţumire cu noua realitate.

Populismul a devenit punct central nu numai în atragerea de voturi, ci chiar prin aplicarea programelor definite doar prin a da oamenilor ce vor, indiferent de costuri şi de consecinţe

În paralel, am avut o pleiadă de cuceriri ştiinţifice şi tehnice. Reţele sociale, internet cu acces infinit şi practic gratuit şi universal a fus la fractalizarea societăţii, împărţirea în grupuri specializate şi sofisticate cu probleme punctuale extrem de tehnice. De unde declinul şi, în final, eşecul vechii politici, cu un impact major la nivel european. Naşterea naţionalismelor şi contestarea preeminenţei deschiderii globale, renaşterea demonilor xenofobiei, islamofobiei, antisemitismului, populismelor şi naţionalismelor vetuste a coincis cu un proces nou de răzbunare a coloniilor. Explozia problemelor structurale (terorism intern, migraţie, inamicul din cetate) a zgâlţâit Europa aşa cum o cunoşteam, iar neintegraţii, eşuaţii în procesele de clădire a noilor societăţi multiculturale - care-i izolau şi enclavizau - au creat un fenomen de combaterea societăţilor, ierarhiilor, proiectelor şi contestare a locurilor predestinate pentru resortisanţii din fostele colonii neintegraţi. De unde contestarea Occidentului în întregime din interiorul societăţilor occidentale. Revolta a devenit dominantă, cu toate instrumentele posibile, şi, firesc, frica în straturile aşezate ale societăţilor.

Fenomenele suprapuse duc natural la o reaşezare, la reluarea controlului puterii de către politic, nu de către economia globală, democratizarea politicului prin aducerea în prim plan a tuturor cetăţenilor din clasele de jos, dar pierderea claselor de sus, educate şi neparticipante, deci o scădere a nivelului educaţiei şi culturii democratice a participanţilor la alegeri. Populismul a devenit punct central nu numai în atragerea de voturi, ci chiar prin aplicarea programelor definite doar prin a da oamenilor ce vor, indiferent de costuri şi de consecinţe (începând cu Syriza şi continuând mai peste tot în Europa). Lipsa de echilibru şi limite şi absenţa proiectului şi calculului consecinţelor marchează un nou drum spre criză economică. O criză în care nu multinaţionalele mai pot fi găsite vinovate. Deci aşteptăm Europa în furtună, Lumea în turbulenţe, căderea în tranzacţionism sau în război şi dominaţia haosului.

image

A doua resetare: cum poate America lui Trump să coopereze azi cu Rusia lui Putin

Mai sunt circa două săptămâni până la preluarea, la 20 ianuarie, a mandatului de Preşedinte al SUA de către Donald Trump şi deja principalul său punct de program, resetarea relaţiilor cu Rusia, a fost dezbătut pe toate părţile. Şi perspectivele nu sunt deloc pozitive, mai ales că această relansare a relaţiilor se petrece într-un context extrem de neofertant pentru asemenea mişcări politice.

Într-adevăr, raportul tuturor serviciilor de informaţii americane, audierile din Congres şi realitatea faptică, împreună cu retrageri răsunătoare din echipa de tranziţie, nu creează un cadru adecvat pentru acest punct. Din contră, analiştii politici evaluează că acesta va fi şi punctul pe care noul Preşedinte, odată ce va fi luat cunoştinţă cu realitatea din informaţiile clasificate, îl va revizui fundamental. E adevărat că pentru echipa lui Trump şi administraţia sa, acceptarea faptului că a fost susţinut prin metode dolosive şi invazive, cu atacuri cibernetice şi informaţionale, de către Rusia la Preşedinţie nu e simplu de asumat. Mai ales că votul popular a fost pierdut cu o marjă largă de peste 2,5 milioane de voturi.

Distanţa dintre aspiraţional şi real e lungă, şi, vorba altui celebru preşedinte american, e nevoie de doi pentru a dansa tango-ul.

Cum să pleci la drum la început de mandat cu anatema că alegerea ta a fost viciată – nu neapărat determinant, nu neapărat schimbând voinţa generală – de intervenţia unui terţ, care a şi anunţat-o şi a făcut şi caz de o asemenea intervenţie, tocmai pentru a arăta că e puternic şi o poate face? E o notă dificil de acceptat, iar disputele cu serviciile de informaţii şi schimbările majore la nivelul CIA (probabil şi al Armatei) care vor urma, acuzaţiile de politizare a acestor instituţii nu ajută tranziţia şi legitimitatea noii administraţii. În plus, probele sunt clare, transparente, în raportul public, iar lupta contra întregului stat prin delegitimarea instituţiilor sale este una detrimentală şi perdantă a priori pentru un lider politic. Nu poţi prin decret sau interpretare politică să schimbi legea gravitaţiei, măsurabilă şi stabilită prin experimente repetate, de zi cu zi, ale fiecărui cetăţean al Pământului.

Dar chiar şi în aceste condiţii, vorbim despre o voinţă politică şi dorinţă de aplicare a unei noi abordări. Însă resetarea ca proces nu prea e nouă: a mai încercat-o şi Hillary Clinton, ca să nu mai spunem că, fără emfază, fiecare preşedinte american după Reagan a încercat să vină în funcţie şi să obţină o relaţie non-confruntaţională cu Rusia. Rezultatul nu a fost însă unul scontat niciodată, şi chiar şi acest istoric ar trebui să ridice semne de întrebare.

Fireşte că nimeni nu-şi doreşte război, confruntare, lupte sau, şi mai puţin, soldaţii proprii morţi pe teren. Trump spunea că cine nu vrea înţelegere cu ruşii e retrograd. Aşa şi este. Dar distanţa dintre aspiraţional şi real e lungă, şi, vorba altui celebru preşedinte american, e nevoie de doi pentru a dansa tango-ul. Şi chiar în abordarea tranzacţionist-pragmatică unii vorbesc despre nevoia asocierii pentru a combate China în Asia de Sud-Est, pentru că e ameninţare mai mare (inclusiv noul NSA, Michael Flynn), alţii spun că poate ajuta la combaterea terorismului, în fine, chiar Trump afirma că sunt prea multe focare şi probleme în lume pentru a avea una în plus – relaţia cu Rusia presupune doi termeni, ce oferă Rusia şi ce cere în schimb. Şi de aici blocajele sunt maximale.

Cum ar putea fi viabil un nou acord, fie şi un Mare Târg, cu renunţarea la principii şi valori, când precedentele nu au fost respectate?

Ce oferă Rusia? Lupta contra terorismului (dacă intrăm în profunzimi vedem că lucrurile privind combaterea unui instrument sau efect e sortită eşecului dacă nu sunt abordate cauzele, mai complexe), împărţirea Orientului Mijlociu şi calmarea, stabilizarea lui - tot în beneficiul Rusiei. Rusia lui Putin cere în schimb libertatea intervenţiei şi schimbării de graniţe în spaţiul post-sovietic, poate în Europa de Est, suveranitatea limitată a statelor independente de acolo, neintegrarea în NATO şi relaţii cu UE prin intermediul şi cu câştigul Rusiei, dreptul de veto pe orice acţiune globală şi recunoaşterea statutului de superputere. Pace contra cedarea controlului şi dominaţia într-o renăscută sferă de influenţă, cu renunţarea la principiile ce au consacrat democraţia şi relaţiile internaţionale. E fezabil?

Dar poate cea mai gravă problemă rămâne lipsa de încredere. Cum ar putea fi viabil un nou acord, fie şi un Mare Târg, cu renunţarea la principii şi valori, când precedentele nu au fost respectate? Cu ce începem? Şi cum se decontează angajamentele occidentale/americane faţă de Ucraina, Georgia, Republica Moldova, Caucaz? Cum mai promovează vreodată propriile interese în această zonă? Şi chiar acceptând acordul, direct sau tranzacţionat, va respecta Moscova noile reguli, noile angajamente? Sau, învăţând că aşa poate câştiga, va merge mai departe cu forţa armată, violenţa şi tulburarea atunci când nu va obţine ce vrea dacă doar bate din picior?

image

Republica Moldova: un caz test al cooperării Occidentului cu Rusia lui Putin

Două fenomene majore au marcat ultima săptămână, între Anul nou şi Crăciunul pe stil vechi: hiper-activismul, asertivitatea, voluntarismul şi dorinţa de a se afla în prim plan al noului preşedinte Igor Dodon şi mesajul transmis către noul Preşedinte american Donald Trump, înainte de a prelua mandatul, de către proaspătul preşedinte ales al Partidului Democrat, Vladimir Plahotniuc, un mesaj plătit. Aceste două elemente vin să marcheze tema mai importantă a modului în care poate coopera de fapt Rusia cu Occidentul într-un stat post-sovietic, cu Republica Moldova caz test.

Dar să le luăm pe rând. Mai întâi, Igor Dodon, într-o beţie a excesului de comunicare, face greşeală după greşeală, marcându-şi postura de preşedinte pro-rus, susţinut de Moscova, dar subminându-şi cu bună ştiinţă propriul stat şi politicile naţionale. După o ieşire extrem de dubioasă de contestare a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, reacţiile sale în relaţia cu regiunea separatistă şi contestarea legilor şi documentelor existente, a strategiei şi abordării regiunii separatiste, creează dificultăţi majore de coerenţă Republicii Moldova. El anunţă pertracări, dar nu şi câştiguri. Şi toate în folosul Moscovei, deşi se încăpăţânează să se afirme ca preşedinte „pro-moldovean”, nu pro-rus.

Poate cea mai proastă variantă e abordarea nevoii de garantare a neutralităţii. Ideea garanţiilor pentru neutralitate la nivelul Consiliului de Securitate al ONU sau altei formule ad hoc de mari puteri e o altă aberaţie prin care Moscova a încercat, nu o dată (vezi încercarea similară a lui Vladimir Voronin), să câştige avantaje. Însă neutralitatea internaţională recunoscută şi garantată presupune resurse şi costuri sau interese internaţionale pre-existente, pe care Republica Moldova nu le are şi nu le poate atrage, cu atât mai mult din poziţia geografică de la marginea Europei, pe linie de falie, între frontiera NATO şi UE de pe Prut şi Ucraina ce aspiră la drumul Occidental şi se află în război cu Rusia în Crimeea şi Donbas. O utopie, o necunoaştere a realităţilor, doar-doar se deschid oportunităţi pentru Moscova pentru ca Rusia lui Putin, rugată de Chişinău, să facă demersuri în acest sens, chiar dacă nu au nicio perspectivă. Dar nu are sens să spunem noi cum vor curge lucrurile, va da Dodon însuşi de pragul de sus când i se vor întoarce emisarii cu răspunsurile negative pe toată linia. Nu mai spunem că nu e treaba sa, ci a Guvernului, cu care nu s-a consultat măcar. Nu e iniţiativa preşedintelui, care doar reprezintă statul şi nu face politici, ci a majorităţii, a Guvernului şi Parlamentului, care nici nu au fost informate. Răutăcioşii ar spune că e caz clasic de lansare a procedurii de demitere în Parlament. Doar că e prea devreme.

A doua iniţiativă este cel puţin interesantă, aspiraţională, un act de politică externă şi diplomaţie publică în ochii şi sub nasul noului Preşedinte american ales, însă tot la nivel ideal şi naiv. A spune că vrei în Occident fără să te cerţi cu Rusia e într-adevăr o poziţie naturală salutară. Ce te faci însă atunci când Moscova îţi spune, prin vocea lui Rogozin preluată de Dodon, că pentru bune relaţii cu Rusia lui Putin îşi trebuie să renunţi la acordul de asociere? Nu numai să nu ai relaţii cu NATO, să respecţi şi interesele Rusiei, ci să renunţi la orice aspiraţie occidentală şi să îmbrăţişezi suveranitatea limitată în siajul Rusiei. Ba te şi reintegrează teritorial, sub controlul trupelor ruse din stânga Nistrului, dacă eşti cuminte şi revii la noua structură imperială a Moscovei.

Situaţia actuală din Republica Moldova e şi un caz test de cooperare cu Rusia lui Putin în spaţiul post-sovietic, după manifestările agresive din Georgia şi Ucraina, dar şi după deschiderea anunţată de preşedintele american Donald Trump.

Un alt punct de discuţie e acela în care, de fapt, refuzi să alegi între Vest şi Est, pentru că, afirmi tu, refuzi să-ţi faci noi duşmani. Dar abordarea eludează principiul suptului la două vaci al viţelului cuminte şi blând, pe care Republica Moldova l-a practicat în mod repetat. Iar acest principiu trădează de fapt ambiguitatea, evitarea alegerii şi a opţiunii ferme tocmai pentru a trăi din câştigurile venite de la ambele părţi. Asta însă, înseamnă şi trădarea celor doi competitori deopotrivă, şi Rusia, şi Occidentul. Şi nu vorbesc aici despre relaţia cu România, specială şi mult mai complexă. Lipsa de aplomb şi de dorinţă de a decide şi a alege e cea care va duce sigur la prăbuşirea Republicii Moldova, între România occidentului şi Ucraina pro-occidentală.

În fine, poate un lucru mai puţin vizibil, situaţia actuală din Republica Moldova e şi un caz test de cooperare cu Rusia lui Putin în spaţiul post-sovietic, după manifestările agresive din Georgia şi Ucraina, dar şi după deschiderea anunţată de preşedintele american Donald Trump. Chişinăul e în spatele Ucrainei, deci reclamă nuanţări şi limite evidente, pentru a nu schimba realitatea şi forţa Kievului de a se apăra şi a apăra Occidentul în faţa agresiunii ruse, e şi în contextul unei majorităţi şi guvernări declarat pro-europene. Dacă termenii propuşi de Rusia sunt cei ai acţiunii lui Dodon, lăsat să câştige în acest proces-test, un asemenea contra-argument va afecta fundamental orice tip de cooperare între America lui Trump şi Rusia lui Putin pe toată aria, deoarece acţiunea marchează excepţionalism, individualism şi dorinţa de a prelua imediat întreaga putere de către Moscova – alegeri anticipate, război informaţional, dominaţia presei. Iar acest comportament, de actor căruia-i întinzi un deget şi-ţi ia toată mână, căruia-i întinzi mâna şi dă să te înghită cu totul, e inacceptabil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite