Trump versus China: posibil casus belli?

Din păcate pentru lumea în care urmează să trăim, nu este deloc un scenariu apocaliptic, ci o realitate care se construieşte în acest moment, prin adăugarea unor elemente de tensiune care, cumulate, ar putea exploda sub forma unui conflict.

Primul dintre elementele conflictuale, extrem de grav dacă se va şi produce, este afirmaţia făcută de Donald Trump, pe Fox News, în perioada campaniei electorale, repetată mai apoi în diferite ocazii, că nu va mai respecta politica „Unei singure Chine“, cea prin care se recunoaşte Beijingul ca singurul guvern legitim al întregii Chine:

„Nu ştiu de ce ar trebui să fim legaţi de politica «unei singure Chine»... doar dacă nu vom ajunge la un acord cu China privind alte probleme, inclusiv în domeniul comercial... Vreau să spun că, acum, China ne penalizează foarte tare prin devaluare: impozite mari la frontiere în condiţiile în care noi nu le taxăm produsele, prin construcţia unei fortăreţe masive în mijlocul Mării Chinei meridionale, ceea ce nu ar trebui să facă. Şi, foarte cinstit, nu ne ajută deloc în problema legată de Coreea de Nord“.

Foarte serioasă chestiune deoarece, pur şi simplu, ar însemna negarea a tot ceea ce a însemnat până acum relaţia SUA-China din momentul în care, în 1974, preşedinţii Nixon şi Mao decideau începerea unei detensionări majore. Lucru posibil tocmai pentru că negocierile prealabile permiseseră ajungerea unui acord asupra punctului nevralgic, fundamental, recunoaşterea de către SUA a principiului „Unei singure Chine“, ceea ce a dus la retragerea de către americani a ambasadei de la Taiwan şi la plecarea tuturor trupelor americane de pe insula considerată de China drept „provincie renegată“, dar parte a teritoriului său naţional.

China Daily a publicat pe 12 decembrie 2016, în chip de răspuns, un editorial în care se spune că mesajul chinez este extrem de limpede: nu vor fi făcute niciodată concesii privind statutul Taiwanului şi nu se va renunţa la principiul Chinei unite:

„Trump poate să fie un om de afaceri foarte viclean, extrem de priceput în negocierea de acorduri comerciale. S-ar putea să urmeze punct cu punct prevederile din manualul său de om de afaceri, adică să facă o ofertă dură de deschidere, apoi să accepte mai puţin. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi: Taiwanul se află pe primul loc pe lista chineză a intereselor naţionale fundamentale, iar acest lucru nu este negociabil... Dacă a fost indus în eroare de unul dintre consilierii săi dintr-un motiv sau altul, crezând că lucrurile non-negociabile ar putea fi negociabile, în acest caz principiul Unei singure Chine privind Taiwanul, consecinţele ar putea fi dezastruoase“.

Tonul însă a urcat cu mai multe trepte acum câteva zile când, în ziarul Global Times, deţinut de Partidul Comunist Chinez, în care, pe 8 ianuarie, apare editorialul „One China policy not a capricious request“:

„Trump mai trebuie să fie investit şi nu este cazul ca Pekinul să-şi sacrifice legăturile bilaterale din cauza Taiwanului. Dar dacă Trump, după ce ajunge la putere, rupe tradiţia privind politica Unei singure Chine, ţara noastră este pregătită pentru asta. În caz de nevoie, Pekinul este gata să rupă legăturile cu SUA. Vrem să vedem dacă alegătorii americani vor continua să-l susţină pe preşedinte dacă acesta ruinează relaţiile cinezo-americane şi destabilizează întreaga regiune Asia-Pacific... Nu există loc pentru negociere...Politica Unei singure Chine nu reprezintă un capriciu al Chinei faţă de preşedinţii americani, ci o obligaţie a preşedinţilor SUA pentru a menţine relaţiile între China şi Statele Unite“.

A doua sursă de probleme, despre care de ani de zile se spune deja că este inevitabil ca, într-un fel sau altul, să ducă spre o situaţie conflictuală extrem de serioasă şi cu implicare internaţională majoră, este cea din Marea Chinei de sud.

Intenţiile Chinei, afirma Yann Roche, „sunt de a revendica, pur şi simplu, totalitatea arhipeleagurilor din zona Mării Chinei de sud ...zona constituie o miză strategică de primă importanţă pentru toate statele din Asia de sud-est, dar şi pentru China şi Taiwan. Este obiectul a numeroase litigii teritoriale maritime care se bazează pe revendicări foarte controversate, dar cu atât mai importante pentru statele respective din cauza faptului că motivaţiile patriotice se îmbină cu informaţiile asupra existenţei în zona respectivă a unor foarte importante resurse naturale, reale sau potenţiale... De altfel, dimensiunea geostrategică a problemei depăşeşte regiunea de sud-est a Asiei şi implicarea din ce în ce mai mare a unor puteri externe regiunii, mai ales a SUA, nu face decât să inflameze tensiunile existente. În timp ce perioadele de tensiune intensă succed unora de relativă acalmie, devine crucială căutarea unei soluţii negociate a unei situaţii care riscă în orice moment să provoace o escaladă regională, chiar mondială“.

Pe ce se bazează China în aceste revendicări?

Pe aşa-numita „hartă a celor nouă linii de diviziune în Marea Cninei de Sud“ apărută pentru prima oară la finele celui de-al Doilea Război Mondial atuci când China a cerut insulele Paracels şi Spartley pe baza declaraţiilor Conferinţei de la Cairo din 1943 şi celei de la Postdam. Harta apare oficial în decembrie 1947 şi, conform autorităţilor chineze, se baza pe una mai veche, din 1935, publicată de Comitetul de cartografie terestră. După cum vedeţi, este vorba despre o linie care înconjoară 1.500 de km coasta de sud a Chinei, înglobând practic întreaga Mare a Chinei de sud. Începând cu 2013, China vorbeşte despre „cele zece linii“, pentru a include şi Taiwanul...

O bătălie cu miză economică pentru o regiune potenţial foarte bogată în hidrocarburi, fosfaţi, nodule polimetalice, etc. pe care China vrea s-o transforme într-o Zonă Economică Exclusivă (ZEE) dar şi pentru dominarea şi controlul căilor maritime. Această din urmă dimensiune conflictuală poate, doar ea singură, să constituie un casus belli deoarece, afirmă în mod oficial Curtea permanentă de arbitraj de la Haga, China a instalat deja pe mai multe recife din zona insulelor Paracels şi Spartley instalaţii militare de tip A2/AD (Anti-Acces/Area Denial)... în cazul activării acestor sisteme, situaţia ar deveni de extremă gravitate pentru mai multe ţări din zonă. Spre exemplu, o limitare a navigării în zona respectivă ar pune o problemă strategică vitală pentru Japonia, dat fiind că 70% din importurile sale de petrol tranzitează pe acolo, iar Japonia are un serios diferend teritorial cu China privind insulele Senkaku.

Mai mult chiar, prin hotărârea definitivă dată de Curtea permanentă de arbitraj de la Haga, China „nu deţine niciun fel de drept istoric“ asupra majorităţii apelor strategice din Marea Chinei de sud, mai ales asupra arhipelagurilor Spartley şi Paracels (decizia din 12 iulie 2016). China a boicotat audierile şi a declarat decizia ca fiind „nulă şi neavenită“.

Dar, mai nou temerile privind acţiunile chineze în zonă au o temă extrem de precisă. Pe de o parte, pe insulele Paracels şi Spratleys, se construieşte intesiv: pe de o parte localităţi balneare, pe de altă parte infrastructuri militare puternice. La asta se adaugă „insula artificială în formă de port-avion” (aveţi aici), filmarea din satelit realizată de experţii de la IHS: se construieşte o pistă de 3000/300 metri, plus un port care este acum creat de navele de dragare ale marinei chineze. Îndestul de mare, spun experţii, pentru a primi petroliere de mari dimensiuni sau nave militare de mare tonaj.

Reacţiile americane sunt foarte interesante şi semnificative, îngrijorând extrem de tare analiştii militari. Printre aceste declaraţii, cea mai reprezentativă aparţine amiralului Harry Harris, comandantul-şef al forţelor americane din Pacific:

„Nu vom permite ca regiuni cu suveranitate partajată să poată fi închise în mod unilateral, oricât de mare ar fi numărul bazelor construite pe elemente artificiale în Marea Chinei de Sud... vom coopera atunci când este posibil, dar vom fi gata pentru confruntare atunci când se va dovedi necesar... Statele Unite au luptat în primul nostru război de după independenţă pentru a aigura liberatea de navigaţie şi am făcut-o atunci când eram mici şi slabi... Este un principiu intangibil şi unul dintre motivele pentru care forţele noastre sunt azi gata de luptă“.

Ceea ce părea, poate, doar o simplă încordare demonstrativă de muşchi, s-a confirmat la un cu totul alt nivel. Situaţia s-a tensionat în mod real după declaraţiile făcute de Rex Tillerson viitorul Secretar de Stat al SUA care a spus, în cadrul audierilor în faţa comisiei senatoriale pentru relaţii externe, că „Intenţionăm să transmitem Chinei un semnal clar că, în primul rând, construcţia insulelor trebuie să înceteze şi că, în al doilea rând, accesul la aceste insule nu va mai fi permis“.

Reacţia chineză a fost imediată. China Daily spune că este vorba despre un subiect care poate declanşa „o confruntare devastatoare între China şi Statele Unite“, iar Global Times spune că, dacă ameninţările proferate de Rex Tillerson vor fi puse în aplicare, asta ar putea provoca „o confruntare militară“. Pe de altă parte, de notat poziţia mult mai conciliantă exprimată de Lu Kang, purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez de Externe care, pe 12 ianuarie, spunea că „Situaţia în Marea Chinei de sud s-a liniştit. Sperăm ca ţările exterioare regiunii vor putea să respecte consensul că acest fapt este în interesul fundamental al întregii lumi“.

Sunt toate acestea, deja, situaţii de tip casus belli? Nu, mai degrabă refirmare dură de puncte de vedere. Dar pot fi dacă se fac câţiva paşi mai departe.

Deocamdată, din fericire, suntem în plin război al declaraţiilor. Belicoase, e adevărat, dar, totuşi, numai declaraţii. Să aşteptăm să vedem ce va decide Donald Trump, peste foarte puţin timp deţinător al tuturor butoanelor de putere la Casa Albă.