Turcia şi Noul Orient Mijlociu

În opinia locotenent-colonelului Ralph Peters, fost ofiţer american de informaţii, care a lucrat în Germania, actuala geografie politică a Orientului Mijlociu nu permite pacea. Peters susţinea, în 2006, că la originea mişcărilor insurgente din zonă se afla harta nedreaptă, trasată în secolul trecut de Imperiul britanic şi Franţa colonială.

Noua hartă propusă de Ralph Peters este rezultatul teoriilor care au circulat ani de zile în mediile strategice, în cancelariile occidentale sau pe holurile de la sediul NATO, toate având un caracter confidenţial şi pe care acesta le-a publicat într-un controversat articol din prestigioasa revistă Armed Forces Journal. Tema a reluat-o apoi într-o carte cu titlul Never Quit the Fight (Să nu renunţi niciodată la luptă). Peters propune o redesenare radicală a graniţelor, din Bosfor până în India, şi din Balcani până în Himalaya. Un spaţiu imens, definit de strategii americani drept Orientul Mijlociu lărgit. Un spaţiu în care, acum, totul se renegociază.

Retrasarea graniţelor din Orientului Mijlociu conform teoriei lui Ralph Peters

Este apariţia articolului un moment prin care s-a încercat pregătirea opiniei publice, dar mai ales a cancelariilor occidentale cu o serie de schimbări ce par a fi început în Orientul Mijlociu? Nu ştim, dar bănuim că este o provocare lansată de specialiştii în geopolitică. Cert este că hărţile actuale se modifică şi cu greu mai pot fi aduse la cele trasate de-a lungul timpului de diferite acorduri încheiate între marile puteri.

Ce mai poate garanta securitatea în Siria şi Irak, pe termen lung? Întoarcerea la statul autoritar, la dictatori?

Coaliţiile la guvernare rămân o soluţie temporară până la consolidarea instituţiilor democratice în statele respective. Egiptul, care a trecut printr-un fel de democraţie incipientă, timp de doi ani, s-a reîntors acum la o conducere militară. Siria şi Irak nu au oameni de stat puternici care să le menţină unitatea. Nu este timp suficient pentru a construi un spirit civic naţionalist, iar Vestul nu este dispus să aloce trupe şi bani pentru a asigura angajamente de securitate în deceniile care vin. Pentru viitorul apropiat nu sunt puteri regionale, precum Turcia, Arabia Saudită sau Iran, doritoare de a găsi soluţii moderate. De aceea, împărţirea în mai multe state se prefigurează ca o soluţie de avarie. De altfel, prospera provincie Kurdistan, încă irakiană, devenită independentă în contextul actual, arată că o nouă împărţire a teritoriilor funcţionează. Evenimentele actuale duc spre constituirea a trei teritorii: Kurdistan, în nord, o regiune sunită, în centru, şi una şiită, în sud. Pe termen lung acestea pot deveni state independente sau se pot constitui într-o federaţie. Occidentul acceptă de nevoie situaţia şi sprijină lideri prgmatici şi moderaţi din fiecare zonă.Acei lideri zonali trebuie însă să fie capabili să unească grupurile etnice şi să colaboreze cu liderii celorlate zone, devenite şi ele, la rândul lor, autonome. În final, grupurile astfel constituite pot opri ostilităţile pe frontierele etnice stabilite în cadrul confruntărilor actuale. Ar putea fi însă Bagdad o metropolă comună? Greu de crezut acest lucru.

Zona în care se află Irak şi Siria este la confluenţa intereselor majore ale unor mari puteri regionale: Turcia, Arabia Saudită şi Iran. Dintre acestea, cea mai afectată pare a fi Turcia. Care sunt opţiunile Turciei? În presa internaţională s-a vorbit mult despre aşa-numita politică externă neo-otomană, începută în anii 2000, prin care Ankara doreşte să devină o putere importantă în spaţiul turcofon, lumea arabă, Peninsula balcanică şi bazinul Mării Negre.

Turcia deţine a doua armată din NATO în privinţa efectivelor şi a dotării cu echipamente militare.

De asemenea, s-a vorbit de susţinerea pe care Turcia a acordat-o Frăţiilor musulmane, în timpul Primăverii arabe, cât şi despre sprijinirea insurgenţilor sirieni. Susţinerea lui Mohammed Morsi, în Egipt, venită din partea guvernului de la Ankara, era direct legată de politica Turciei de a se poziţiona ca lider important al Orientului Mijlociu. Ankara a sprijinit direct revoluţia egipteană împotriva fostului dictator Hosni Mubarak şi a investit atât politic, dar mai ales financiar în proiectul Morsi, care urma să îi confere mult dorita creştere a influenţei regionale. Odată cu demiterea lui Morsi din funcţia de preşedinte şi eliminarea Fraţilor Musulmani de pe scena politică de la Cairo, proiectul geopolitic al Turciei în Orientul Mijlociu s-a stins treptat.

În paralel, Ankara a aprofundat relaţiile cu Iranul, zădărnicind, în cadrul NATO, orice tentative de a defini Iranul ca duşman comun al blocului militar euro-atlantic. Odată cu lansarea de către Washington a conceptului de scut antirachetă, care să protejeze Europa de un eventual atac iranian, turcii au zădărnicit tentativa americanilor de a supune controlului exclusiv scutul antirachetă de pe teritoriul lor, insistând ca acesta să fie administrat de un comandament mixt din cadrul blocului NATO. Turcia a fost cea care s-a opus transmiterii către Israel a informaţiilor obţinute de radarul scutului antirachetă. Între Tel Aviv şi Ankara au existat câteva decenii de pace şi colaborare, întreruptă de cazul Mavi Marmara, când o flotă de nave turceşti a încercat să spargă blocada instituită de Israel asupra teritoriilor din Gaza, murind, în confruntările cu forţele speciale israeliene, cetăţeni turci. Reluate de curând, relaţiile turco-israeliene nu mai au aceeaşi intensitate dinaintea conflictului. Turcia şi-a propus să controleze coridoarele energetice dinspre Iran şi Caucaz spre Europa, devenind un jucător important pe continentul eurasiatic, ceea ce nu putea fi tolerat de unii actori internaţionali, precum Rusia sau Arabia Saudită.

Anul 2002 a marcat o schimbare în politica externă a Turciei, politică de sorginte kemalistă. Nouă abordare multidimensională a politicii externe a fost teoretizată de actualul ministru de Externe, Ahmet Davutoglu (foto dreapta), sub atrăgătoarea formulă zero probleme cu vecinii. Astfel, politica externă a Turciei faţă de Orient, în unele dosare, a apărut ca fiind mai puţin pro-americană, ocazional antioccidentală şi antiisraeliană, în special la nivel declarativ şi retoric. Conflictul din Siria – şi, acum, cel din Irak – a oprit însă ascensiunea Turciei ca mare putere orientală. Ankara are nevoie acum, mai mult decât oricând, de parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, acesta fiind vital pentru problemele de pe agenda politicii externe internaţionale, cum ar fi: Irak, Afganistan, Pakistan, programul nuclear iranian, procesul de pace din Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Asia Centrală, Meditearana de Est, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului şi, în final, criza financiară globală. Toate acestea alcătuiesc vectorii relaţiei Turciei cu Occidentul.

Şi totuşi, politica externă a Turciei trece obligatoriu prin relaţia cu populaţia kurdă. Una din problemele cu care Turcia s-a confrutat de decenii este aceea a comunităţii kurde din interiorul Turciei şi de la graniţele sale dinspre Siria, Irak şi Iran. Timp de 29 de ani, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a condus o campanie armată pentru autonomie, în decursul căreia au murit peste 45.000 de militanţi. Ani de zile, kurzii din Turcia au fost privaţi de drepturile lor politice şi culturale. Guvernul de la Ankara a fost preocupat permanent de menţinerea integrităţii teritoriale, privind cu destule suspiciuni orice fel de mişcări politice ale liderilor kurzi.

A venit timpul soluţionării acestor confruntări turco-kurde? Da.

În martie 2013, Abdullah Öcalan, liderul PKK, aflat într-o închisoare turcească, a cerut adepţilor săi încetarea focului şi retragerea de pe teritoriul Turciei. A urmat întâlnirea istorică dintre premierul turc, Recep Tayyip Erdogan, şi preşedintele regiunii autonome kurde din nordul Irakului, Maddoud Barzani, ceea ce a reprezentat începutul unei noi ere a relaţiilor dintre Turcia şi minoritatea kurdă. La 10 iulie, anul acesta, Parlamentul turc a adoptat o lege în şase puncte care permite soluţionarea paşnică a diferendului cu populaţia kurdă. Legea permite guvernului de la Ankara să ia măsurile necesare pentru a continua discuţiile cu liderii kurzi, inclusiv acordarea unei amnistii pentru deţinuţii politici. Articolul 4 al legii garantează securitatea negociatorilor care fac parte din Partidul Muncitorilor din Kurdistan, partid scos în afara legii în Turcia.

De fapt, dacă ceva bun a venit din conflictul din Irak acest lucru a fost îmbunătăţirea relaţiilor dintre turci şi kurzi.

Zilele acestea, perspectiva turcă cu privire la un stat autonom kurd la graniţa sa a început să se schimbe, deşi nu este decât pe jumătate îmbrăţişată de oficialii turci. Teritoriile kurde din Siria şi Irak sunt zone stabile, un fel de zid de protecţie pentru turci împotriva Statului Islamic. Ankara discută cu kurzii din Siria şi cu cei din Irak, creionând o axă extrem de importantă: axa turco-kurdă. Odată încheiat războiul din Irak, unde puterea a trecut de la suniţi la şiiţi, kurzii irakieni au pivotat către Ankara, deschizând propria piaţă companiilor turce şi exportând petrolul irakian din zona kurdă către Turcia, iniţial cu acordul Bagdadului, iar acum fără acest acord. Ceea ce părea o utopie acum câtva timp devine o certitudine: declararea independenţei Kurdistanului irakian va fi recunoscută în primul rând de Ankara.

Cu alte cuvinte, pericolul generat de Statul Islamic este mai mare decât pericolul unui stat kurd independent.

De cealaltă parte, relaţiile dintre Ankara şi kurzii sirieni sunt încă reci. Acest lucru se datorează faptului că PKK este foarte popular în Siria (tatăl lui Assad, Hafez, a acceptat ca PKK să crească şi să se organizeze pe teritoriul Siriei). Când kurzii sirieni din Partidul pentru Unitatea Democratică au preluat puterea în nordul Siriei, în 2012,  turcii s-au temut de constituirea unui stat al PKK la graniţa lor şi astfel au oprit ajutoarele în arme şi alimente către zonele kurde rebele din nordul Siriei. Kurzii din Siria au colaborat atât cu regimul Assad, în schimbul neimplicării acestuia în nordul ţării, dar şi cu turcii. Teritoriile kurde, trei provincii siriene de la graniţa cu Turcia, se află în prima linie a luptei cu Statul Islamic şi, deci, la mâna turcilor referitor la sprijinul militar şi logistic. Luptătorii kurzi sunt singurii care au oprit luptătorii SIIL în drumul lor de cucerire a oraşului Kobani, din nordul Siriei.

De asemenea, turcii vor trebui să facă pace cu propriii kurzi (în jur de 15 milioane) pentru a putea securiza întreaga graniţă de sud. Acordarea dreptului de a folosi limba kurdă în administraţie şi şcoli, în sudul Turciei, fapt văzut de-a lungul timpului ca un pericol la integritatea naţională turcă, a făcut ca relaţiile cu PKK se se detensioneze. Din 2003, politica externă a Turciei a renunţat la apropierea de o Europă neprietenoasă şi s-a reorientat spre obţinerea statutului de putere regională, reluând legăturile Ankarei cu Bagdad, Teheran, Damasc şi alte capitale din Orientul Mijlociu, deschizând ambasade în lumea arabă. Acest lucru a dat ţării vizibilitatea pe care nu a mai avut-o din timpul Imperiului Otoman. În anii 2002-2009, ministrul de Externe turc a vizitat, în nenumărate rânduri, Iran şi Siria. În 2005, preşedintele Turciei, Ahmet Necdet Sezer, a vizitat Damascul în ciuda obiecţiilor puternice ale Washingtonului. Numărul musulmanilor din Orient care au vizitat Turcia a crescut la fel de mult ca dezvoltarea economică venită din exportul către statele arabe. Pentru un timp, Turcia şi-a consolidat o poziţie de frunte între ţările Orientului. Dar timpul folosirii conceptului de putere soft, opus conceptului de putere hard, s-a dus. Încercarea de negociere din 2011 cu Assad a eşuat, după ce ministrul de Externe turc Ahmet Davutoglu a petrecut şase ore în discuţii cu acesta. Ca răspuns al intervenţiei turce, Assad a trimis o divizie de tancuri în Hama pentru a înfrânge rezistenţa insurgenţilor, în timp ce discuta cu ministrul turc. Apoi, Ankara a încercat o altă soluţie, care s-a numit Cvartetul din Orientul Mijlociu (Egipt, Turcia, Iran şi Arabia Saudită) ce urma să rezolve conflictul din Siria. Răspunsul la propunerile celor patru a fost un nu categoric al lui Assad. În schimb, Iranul a cultivat conceptul de politică hard în regiune şi a înarmat regimul lui Assad şi Hezbollahul.

Între cele două forţe, Iran şi Turcia, Teheranul are un avantaj important în regiune. Confruntarea regimului lui Assad de către Ankara nu rezidă dintr-o luptă sectară între şiiţi şi suniţi. Ankara stă de partea axei sunite, formată şi condusă de Arabia Saudită, iar dorinţa ei este să treacă peste luptele sectare. Relaţiile proaste dintre Ankara şi Bagdad şi dintre Ankara şi Damasc au tăiat legăturile comerciale ale Turciei cu Orientul Mijlociu, aceasta fiind nevoită să deschidă o linie maritimă între portul turc Mersin şi portul israelian Haifa. Are Turcia puterea militară să lupte împotriva rebelilor din Statul Islamic şi împotriva aliaţilor Iranului în zonă? Turcia de azi pare, în oglindă, un fel de Japonie în Asia. Turcia pivotează din nou spre aliatul tradiţional SUA şi declară Iranul principalul său rival. La fel ca Japonia, Turcia depinde de garanţiile de securitate date de Washington. Conceptul abordat de Turcia – soft power – nu i-au adus nici securitatea necesară, nici poziţia dominantă în regiune.

Războiul din Siria a testat conceptul folosit de Ankara şi, spre ironia sorţii, singurul aliat în regiune a rămas Kurdistanul.

Şi totuşi, se redesenează Orientul Mijlociu? În iulie 2005, Mullah Bakhtiar – membru al Uniunii Patriotice din Kurdistan (Irak) – a prezentat o hartă a Marelui Kurdistan. Conform lui Bakhtiar, harta Kurdistanului a fost aprobată de Parlamentul kurd şi este bazată pe evidenţe istorice şi geografice. Valul de schimbări din lumea arabă sensibilizează şi solicită Ankara mai mult decât alte capitale ale lumii. Nesiguranţa analizelor şi interpretărilor asupra insolitelor evoluţii i-a făcut pe mulţi să recomande, cel puţin, democraţia islamică a Turciei drept calea cea mai potrivită de urmat pentru noile regimuri din Tunisia sau Egipt. Modelul turc este, totuşi, unul de succes. Dar nu este mai puţin adevarat că politica externă a Turciei e pusă la încercare de parcursul Primăverii arabe. După ce am văzut ce se poate aştepta de la Moscova, este esenţial ca Turcia să fie readusă pe calea integrării europene şi a cooperării nord-atlantice, odată cu schimbările din cadrul Comisiei Europene şi a Parlamentului European. Criteriile politice ale Uniunii Europene trebuie răspicat indicate ca fiind condiţionalitatea non-negociabilă pentru viitorul Turciei, cât şi pentru stabilitatea regională. Iar aici nu doar UE trebuie să poarte povara efortului diplomatic, ci şi diplomaţiile română (avem un parteneriat strategic important cu Turcia), bulgară şi greacă, interesate direct.

Părem a fi martorii naşterii unui nou Orient Mijlociu!