Urmează o nouă lovitură majoră împotriva Rusiei?

Aceasta este întrebarea la care vor trebui să răspundă, cel puţin la nivel de principiu, şefii de state şi guverne care se vor reuni la Bruxelles în cadrul Summitului de joi şi vineri. Lovitura majoră ar fi un semnal în favoarea prelungirii pentru încă şase luni a pachetului de sancţiuni împotriva Rusiei, actualmente activ până la finele lunii ianuarie.

Decizie cu multiple semnificaţii economice reale dar, în primul rând, extraordinar de importantă la nivel de semnal politic în condiţiile unei înrăutăţiri sensibile şi constante a situaţiei de securitate, marcată îndeosebi de perspectiva unei deteriorări rapide a situaţiei din Ucraina şi de mişcările de trupe pe care Rusia le mută din ce în ce mai aproape de frontiera cu spaţiul UE/NATO. Totul într-un context negativ mai larg determinat de apariţia dovezilor copleşitoare privind responsabilitatea Rusiei în bombardamentele ucigaşe împotriva civililor şi convoaielor umanitare în Siria, a acuzaţiilor asupra organizării de atacuri cibernetice prin care Rusia a încercat să influenţeze desfăşurarea procesului electoral în SUA sau a rapoartelor succesive care acuză finanţarea directă de către Moscova a unor reţele de propagandă ostile anti-europene organizate în diverse ţări din UE sau a legăturilor directe ale Kremlinului, cu sprijinul financiar aferent, cu liderii partidelor naţionaliste şi extremiste din UE.

Până în acest moment, prelungirea semestrială a pachetului de sancţiuni era ceva aproape firesc, atâta timp cât totul rămânea neschimbat în teren, în ciuda tuturor acordurilor şi reuniunilor bi sau multi-laterale. Este absolut evident că, şi în acest moment, paradigma este neschimbată şi că nimeni nu-şi face iluzia că Rusia lui Putin va renunţa la Crimeea sau la sprijinirea regiunilor separatiste din estul Ucrainei. Ar fi o iluzie periculoasă şi prostească, mai ales că, de la Moscova, continuă să fie difuzată, în termeni de forţă, acelaşi principiu de până acum: datoria sfântă a Mamei Rusii de a sprijini şi apăra etnicii ruşi oriunde s-ar afla ei, cu trimitere directă la comunităţile masive şi omogene din ţările baltice, Transnistria, Republica Moldova...Dacă aşa stau lucrurile, care este beneficiul real al sancţiunilor?

Este întrenarea-cheie. Şi evoluţia poate fi în două sensuri. Pentru că, acum, două sunt orientările de joc care trimit mesaje către Bruxelles.

Pe de o parte, există un „grup dur“ în fruntea căruia se poziţionează Germania şi statele BENELUX, cu propunerea (ce câştigă destul de mult teren în ultimele zile) de a „ridica mai sus, chiar mult mai sus, ştacheta scţiunilor”, atât prin măsuri suplimentare de izolare diplomatică a Rusiei dar şi, eventual, de adoptare a deciziei de interzicere de participare a Rusiei la sistemul SWIFT de tranzacţii financiare, măsură ce poate avea într-adevăr consecinţe absolut dramatice.

De cealaltă parte se află un grup de state care, cu o voce deloc timidă, argumentează că, dimpotrivă, a venit momentul unei abordări cu mult mai flexibile a situaţiei prin demararea unui proces de „concesii reciproce, pas cu pas, sector după sector”, semnal dat Rusiei că ar exista o voinţă reală de destindere şi, apoi, urmărind cu atenţie îndeplinirea angajamentelor. Vă reamintesc însă că acestea au fost şi argumentele care au justificat entuziasmul pe cât de inocent, pe atât de real, cu care negociatorii occidentali susţineau că Acordul de la Minsk era un succes epocal şi că avea să ducă la rezolvarea totală a situaţiei din Ucraina, cu armamentul greu rus retras complet dincolo de linia frontierei. Rezultatul? Zero.

Cu câteva zile în urmă a apărut un studiu foarte comprehensiv asupra problemei sancţiunilor împotriva Rusiei (îl puteţi accesa aici) a cărui lectură v-o recomand cu toată căldura. Şi, pentru a înţelege miza viitoarelor discuţii dure din această săptămână, iată extras din acest raport, descrierea grupului de ţări favorabile unei scăderi a nivelului sancţiunilor sau chiar a anulării acestora.

„Rusia are puternice legături istorice şi culturale cu Balcanii şi continuă să se bazeze pe sprijin poltic venind din Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Grecia şi Cipru. Ţările din Grupul Vişegrad sunt mai divizate, mai ales deoarece legăturile lor economice cu Rusia sunt un mijloc de presiune asupra lor pentru a adopta o atitudine mai conciliantă. Polonia tinde să adopte o linie mai dură în timp ce Republica Cehă şi Slovacia prezintă atitudini mai amestecate. În mod tradiţional, Ungaria a adoptat o poziţie puternică pro-rusă... Franţa şi Italia au fost zonele cheie de influenţă rusă în Europa occidentală, în parte datorită rolului comunismului în cercurile lor intelectuale şi a unei lipse de dependenţă economică de Rusia. În Italia, Rusia poate conta pe sprijinul fostului Prim Ministru Silvio Berlusconi şi al contactelor sale de afaceri precum şi pe Liga Nordului. În Franţa, sentimentul pro-rusesc a fost exprimat de numeroşi politicieni şi membri ai Partidului Les Republicains au relaţii strânse de afaceri cu Rusia (mai ales în sectorul apărării, investiţiilor şi comunicaţiilor). Nu sunt cunoscute detaliile exacte privind finanţarea de către Rusia a partidelor de extremă-dreapta, dar se afirmă că Marine Le Pen a cerut Preşedintelui Putin un împrumut de 27 milioane $ printr-o bancă rusească pentru a ajuta la finanţarea campaniei Frontului Naţional din 2016. Oficiali din câteva ţări europene şi-au exprimat o opoziţie importantă la reînnoirea sau întărirea sancţiunilor împotriva Rusiei. Printre ei, miniştrii slovac şi italian ai agriculturii, Prim Ministrul ungur, Prim Ministrul grec, vice-cancelarul şi Preşedintele Austriei, ministrul de externe sloven, un segment al PSD german sau al partidului francez Les Republicains dar şi Senatul francez care a organizat recent un vot asupra cererii de ridicare a sancţiunilor”.

O linie de ruptură anunţată? Nicidecum. Un anunţ privind divizări importante în perspectivă?

Cu siguranţă, în măsura în care, dacă observaţi, este foarte uşor să suprapunem „harta nemulţumirii” faţă de sancţiunile îndreptate împtriva Rusiei peste „harta refuzului”, cea a statelor care se află fie în opoziţie directă faţă de politicile instituţiilor europene faţă de rezolvarea situaţiei migraţiei, fie a statelor care emit obiecţii serioase şi încearcă pe toate căile anularea principiului cotelor obligatorii de repartiţie a refugiaţilor.

O suprapunere de hărţi poate, într-adevăr, absolut întâmplătoare şi inocentă. Sunt însă unii care nu cred asta şi, din această perspectivă, lupta politică pentru izolarea Rusiei ar putea să fie realitatea efectivă a următoarei perioade şi baza viitoarelor tensiuni care ar putea să se dezvolte în regiunea noastră şi nu numai.

Nu cred la modul absolut în niciuna dintre cele două variante. Mai degrabă cred că ne aflăm într-un moment specific de escaladare demonstrativă de tensiuni, jucat după modelul Războiului Rece. Numai că, acum, n-ar mai fi vorba despre o miză până la urmă minoră precum Cuba, Angola sau Chile. În loc se află soarta, securitate şi identitatea proximă a Europei sau, în orice caz, a unor regiuni din zona de frontieră a tuturor riscurilor.

Cel puţin în acest moment, discuţia nu este neapărat despre conflict, ci despre evaluarea corectă a riscurilor în evoluţie. Inclusiv în relaţia cu Rusia, cea care se apropie primejdios de tare de un nivel de explozie.

Să vedem ce vor decide (dacă vor decide ceva acum, sau o vor lăsa pe decembrie), liderii noştri politici reuniţi la Bruxelles.