Colonelul Vladimir Vladimirovici Putin...alesul, aleşilor (5)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihail S. Gorbaciov şi Vladimir V. Putin în 1994
Mihail S. Gorbaciov şi Vladimir V. Putin în 1994

În martie 1994, ex-colonelul KGB Vladimir V. Putin va participa la o întrunire a Uniunii Europene de la Hamburg unde preşedintele estonian Lennart Meri urma să ţină un discurs. În discursul său, preşedintele Estoniei a menţionat faptul că despre Uniunea Sovietică se poate vorbi ca despre un „ocupant“ al spaţiului estonian, şi nu numai.

În acel moment Vladimir V. Putin, aflat în sală, alături de diplomaţii ruşi, s-a ridicat şi a părăsit încăperea. „A fost impresionant. Întrunirea se ţinea în Sala Cavalerilor, cu tavanul la zece metri înălţime şi pardoseală de marmură; când a păşit, în linişte deplină, fiecare pas a răsunat sub bolţi. Ca să întregească efectul, uşa masivă din fier s-a trântit după el cu un bubuit asurzitor”, mărturisea un coleg din Sankt-Petersburg aflat în sală în acele clipe.

Totodată, opinia publică internaţională şi cancelariile diplomatice occidentale aveau să fie surprinse, în curând, de o imensă emoţie ca urmare a dezvăluirilor din mass-media privind existenţa unui grup secret („Grupul Felix”), implicat în scufundarea feribotului „Estonia” (pe 28 septembrie 1994) ce avea la bord tehnologie militară rusă de înalt nivel cumpărată de firme apropiate Pentagonului. În urma scufundării feribotului „Estonia”, 852 de oameni s-au înecat, alţi 145 fiind salvaţi. Toate acestea se petreceau în contextul în care URSS încetase să mai existe, pe 25 decembrie 1991, iar locul ei fusese luat de o serie de state dintre care cel mai important avea să se dovedească, în perspectiva secolului XXI, Federaţia Rusă care urma să cunoască „epoca Boris Elţîn”, generatoare de mari turbulenţe economice, sociale şi politice, care îl va determina pe Aleksandr Soljeniţîn să scrie: „«Chestiunea rusă» la sfârşit de secol XX se pune pentru poporul nostru în termeni fără echivoc: a fi sau a nu fi”.

vladimirputin rusia foto arhiva

Guvernarea preşedintelui Boris Elţîn a avut drept prioritate politică aceea de a cultiva existenţa unui mediu politic dominat de un artificial şi efervescent pluripartitism. Perioada de după 1991 a fost una în care, fără a avea o bază reală, partidele politice se scindau, fuzionau şi apăreau mereu noi partide, blocuri, fronturi şi alianţe. Micile partide patriotice ruseşti, lipsite de fonduri financiare, au ajuns să se bucure de sprijinul şi bunăvoinţa financiară a comuniştilor, care au putut, astfel, să se proclame „patrioţi ruşi”.

Dualitatea puterii şi intensificarea contradicţiilor dintre preşedintele Boris Elţîn şi Parlamentul lui Hasbulatov a avut drept consecinţă o cursă „către republici” a regiunilor ruseşti, ceea ce putea duce, în mod inevitabil, la destrămarea Federaţiei Ruse. Integritatea Rusiei nu putea fi asigurată decât prin lichidarea acestei dualităţi a puterii (Preşedinte versus Parlament), indiferent de cel victorios. Lucrurile au fost tranşate, de-o manieră violentă, în octombrie 1993 iar noua Constituţie a Rusiei, adoptată numai de 31% dintre cei cu drept de vot, avea să ofere drepturi mai mari preşedintelui.



Evgheni Primakov şi Vladimir Putin se consultă

vladimirputin rusia foto arhiva

În plan economic, reformele lui Egor Gaidar, artizan al „terapiei de şoc”, aveau să introducă haosul în viaţa social-economică, deoarece concepţia despre reformă, conform căreia „dacă mijloacele de producţie vor fi date în mâini private, îndată se va instaura şi va începe să funcţioneze capitalismul”, s-a dovedit falimentară pentru un popor din ce în ce mai umilit. Totul a fost, în fapt, un uriaş jaf executat de către responsabilii guvernamentali în favoarea lor, în numele ideilor de liberalism economic.

Integritatea Rusiei nu putea fi asigurată decât prin lichidarea acestei dualităţi a puterii (Preşedinte versus Parlament), indiferent de cel victorios

În ciuda faptului că Occidentul s-a amăgit, totuşi, să vadă în preşedintele Boris Elţîn un „bastion plauzibil al democraţiei”, acţiunile lui din ultimii ani ai celui de-al doilea mandat prezidenţial au relevat, din ce în ce mai mult, tendinţe tot mai autocrate. Alternanţa politicii de mână forte cu ciudate dispariţii, anturajul format din indivizi cu prea puţină simpatie pentru democraţie sau legi, tentativele de refacere a imperiului, chiar dacă într-o variantă modernă, au reamintit comportarea vechilor stăpâni ai Kremlinului. Încet, dar sigur, după o serie de experienţe extreme de dureroase pentru poporul rus, preşedintele Boris Elţîn a devenit exponentul unui regim autoritar în formare, al cărui obiectiv strategic a devenit salvarea Rusiei şi a ruşilor.

Totodată, mulţi liberali ruşi se simţeau respinşi de instituţiile occidentale, în ciuda faptului că ei angajaseră Rusia pe drumul unor reforme radicale. În primăvara şi toamna anului 1993 au fost adoptate, de către factorii de decizie politico-militară de la Kremlin, o serie de documente politice esenţiale, inclusiv conceptul de politică externă şi noua doctrină militară rusă, ceea ce semnifica hotărârea de a restabili poziţia globală a Rusiei. Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Andrei Kozârev, a adoptat, alternativ, poziţii amabile şi dure, în funcţie de audienţa pe care o avea şi de intensitatea criticilor interne din partea naţionaliştilor şi a comuniştilor. În ciuda eforturilor sale de-a reafirma supremaţia Rusiei în fostele colonii, în ciuda slăbiciunii materiale şi morale a statului rus, Andrei Kozârev avea să fie înlocuit, sub presiunea naţionaliştilor, comuniştilor şi-a Armatei, cu Evgheni Primakov, fost director al Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR).

vladimirputin rusia foto arhiva
SVR-ul s-a implicat profund în orientările de politică externă ale Moscovei, dând publicităţii trei evaluări majore ale politicii externe ruse

Tatiana Samolis, purtătorul de cuvânt al SVR, afirma, în decembrie 1993, că serviciul a renunţat la vechile gusturi şi operează acolo unde Rusia are interese reale, nu imaginare. Totodată, SVR-ul s-a implicat profund în orientările de politică externă ale Moscovei, dând publicităţii trei evaluări majore ale politicii externe ruse. În ianuarie 1993, SVR-ul informa guvernul rus şi opinia publică mondială că răspândirea armelor nucleare submina speranţele într-o ordine mondială stabilă, iar „unele din fostele state sovietice de la graniţa cu Rusia dispuneau de armament nuclear şi, în acelaşi timp, erau măcinate de conflicte etnice şi instabilitate politică ceea ce crea o situaţie extrem de schimbătoare şi primejdioasă”.

Raportul SVR, din noiembrie 1993, susţinea că includerea statelor din estul şi centrul Europei în NATO va afecta direct interesele de securitate ale Rusiei şi de aceea se solicita o evaluare amănunţită a situaţiei. Responsabili ruşi din domeniul informaţiilor secrete externe erau îngrijoraţi de faptul că NATO nu va putea să se transforme rapid dintr-o alianţă militară şi politică îndreptată împotriva Rusiei într-un instrument pentru asigurarea păcii şi stabilităţii, iar problema se complica în cazul în care NATO va include ţări est-europene. Cel de-al treilea raport al SVR, dat publicităţii în ajunul vizitei preşedintelui Boris Elţân la Washington, la sfârşitul lui septembrie 1994, demonstra că serviciul rus de informaţii externe îşi depăşea prerogativele de culegere şi analizare a informaţiilor şi încerca să influenţeze politica.

vladimirputin rusia foto arhiva

Perioada Războiului Rece (1946-1991) a fost prima formă de opoziţie dintre Uscat şi Mare, dintre „telurocraţie” şi „talasocraţie”. Blocul sovietic avea frontiere maritime, la Nord şi Est, care erau mai uşor de apărat decât cele de uscat, iar Uniunea Sovietică a obţinut - ca urmare a economiei centralizate - o autarhie comercială şi un statut militar de superputere. Totodată, Uniunea Sovietică s-a străduit să-şi extindă influenţa şi pe alte continente. Blocul Răsăritean dispunea de imense frontiere de uscat ceea ce reprezenta o deficienţă geopolitică majoră. În partea de sud a Imperiului sovietic frontierele coincideau cu lanţul de munţi eurasiatici, în timp ce în zona de vest frontiera trecea prin mijlocul câmpiei Europei, care era capul de pod strategic al „talasocraţiei”. Munţii din zona sudică au constituit nu numai un sistem de apărare dar şi un obstacol, închizând drumul pentru o posibilă expansiune şi ieşire spre mările sudice.


Serghei Lavrov Igor Ivanov şi Evgheni Primakov elita diplomaţiei ruse

vladimirputin rusia foto arhiva

Totodată, Tratatul de la Varşovia a fost silit să-şi concentreze forţele militaro-strategice, economice, intelectuale, de producţie şi resursele naturale în unul şi acelaşi centru geopolitic. Această stare de lucruri contrasta în mod evident cu situaţia geopolitică a „talasocraţiei” al cărei centru se afla în SUA, apărată în întregime de „frontierele maritime”, şi având Europa de Vest drept bază terestră pentru SUA şi, totodată, „cordon sanitar”, în relaţia cu spaţiul sovietic. Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obţineau controlul asupra unei părţi considerabile a ţărmului eurasiatic, astfel încât toate conflictele potenţiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază.

Blocul sovietic avea doar două soluţii:

1) să întreprindă o expansiune militară în Occident - cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-şi putea asigura nişte frontiere maritime liniştite şi un potenţial intelectual, industrial şi tehnologic - urmată, în paralel, de eforturi similare şi în sud, pentru a ieşi la mările calde şi a rupe „inelul anacondei“ sau

2) retragerea URSS şi a Armatei Roşii din Europa Centrală şi de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forţelor NATO şi crearea unui Bloc European neutru.


Doi mari rivali politici Mihail S. Gorbaciov şi Boris N. Elţîn

vladimirputin rusia foto arhiva

O elită conspiraţionistă a intelligence-ului sovietic, implicată în aceste transformări ale statutului geopolitic al Uniunii Sovietice, mai apoi al Federaţiei Ruse, începea să se implice în transpunerea în fapte a ceea ce Uniunea Sovietică îşi propusese: de a pleca pentru a rămâne şi, totodată, de a pune potenţialul industrial al Europei în slujba unei cauze socialiste, chiar şi reformate. Scufundarea feribotului „Estonia”, învăluită, totuşi, în mister, în pofida rezultatelor anchetei oficiale, precum şi gestul ex-colonelului KGB Vladimir V. Putin par a simboliza începutul unei acţiuni concertate menită a readuce sub control statul rus pentru a-i reda puterea şi măreţia de odinioară. Gestul lui Vladimir V. Putin relevă faptul că totul devenea extrem de serios şi de personal pentru consilierul lui Anatoli A. Sobceak.

(Va urma)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite