Condamnaţi la diplomaţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În faţa cacofoniei occidentale, Kremlinul a întins coarda treptat. Schimbării de regim i-a contrapus controlul de facto al Crimeii, un gaj teritorial în perspectiva discuţiilor ce încep azi la Paris. Extinderea ameninţării secesioniste în estul Ucrainei amplifică presiunea Kremlinului. E posibil ca Putin să forţeze, de acum, o „echilibrare” a puterii la Kiev, pentru a se asigura că „Rusia Mică” nu mai derapează spre UE.

Ambasadorul Rusiei la ONU a evocat, zilele trecute, o posibilă soluţie, în condiţiile în care Kremlinul nu recunoaşte legitimitatea actualei puteri de la Kiev: formarea unui guvern de uniune naţională. S-a zvonit, în ultimele zile, că un mediatorul eficient între guvern şi oligarhi, între Vest şi ruşi ar fi Iulia Timosenko, pe care implicarea în dezamorsarea crizei ar valida-o în cursa prezidenţială. Sunt două din modalităţile prin care Rusia ar putea controla opţiunea geostrategică a Ucrainei. Pentru că mesajul transmis e foarte clar, ca şi în cazul intervenţiei în Georgia din 2008: Moscova nu mai acceptă intrarea vreunei foste republici sovietice sub influenţa Occidentului. Chiar şi cu preţul unui război. Rămâne de văzut ce pot face UE si SUA în faţa încălcării dreptului internaţional – un set de norme sortite încălcării încă de la crearea ONU încoace. 

John Kerry remarca, parcă trezit dintr-un somn lung, că Rusia procedează ca în secolul al XIX-lea. Dar în Transnistria, Cecenia si Georgia cum a acţionat? La ce a folosit stupoarea cancelariilor apusene, când Putin şi-a exprimat răspicat, de mult, convingerea că prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX? Politica lui e evident dedicată consecvent reclădirii sferei de influenţă şi posturii de mare putere a Rusiei.         

Din păcate, repetarea în Ucraina a scenariului georgian confirmă adevărul cuvintelor lui Dimitrie Cantemir: „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”. Iar UE şi SUA au acceptat „lucrul fără cale” din 2008. Acum, lumea culege roadele închiderii laşe a ochilor şi a speranţei inepte că Putin poate fi imperialist numai pe jumătate.     

Problema Occidentului e să găsească mijloacele convingătoare pentru a opri Rusia. Neavând o strategie, UE si SUA au ezitat timp de o săptămână.

A început, cu întârziere, un joc ce alternează, să sperăm cu folos, fermitatea americană şi deschiderea europeană.

E discutabilă eficienţa sancţiunilor economice, având în vedere fie şi numai interdependenţa energetică UE-Rusia. Iar militar nu se poate face mare lucru împotriva celei de-a doua puteri nucleare a lumii. Rămâne, ca singură cale de ieşire din impas, diplomaţia – într-o primă fază, discretă până la absenţă, apoi contradictorie.          

În ceea ce priveşte noua putere de la Kiev, aceasta a gestionat situaţia până acum cu precauţie maximă, străduindu-se să evite a da cel mai mic pretext Rusiei să folosească forţa. Un oficial ucrainean a sintetizat această strategie corectă astfel: legalism contra agresiune. Alte opţiuni nu are conducerea provizorie, căreia Kremlinul nu-i recunoaşte legitimitatea şi care nu ştie încă în ce măsură e dispus Occidentul să-i ofere suportul necesar. S-au încercat, deja, unele concesii. Doi oligarhi au fost propuşi de puterea centrală guvernatori în oblasturile estice Donetsk si Dnepropetrovsk, pentru aplanarea ostilităţii populaţiei rusofone. Totodată, preşedintele interimar a anunţat că nu va promulga decizia deloc inspirată a Parlamentului de abrogare a legii referitoare la limbile minorităţilor.         

Încă e loc de soluţii în criza ucraineană, pentru a nu se ajunge la o deteriorare a situaţiei care n-ar avantaja pe nimeni.

Într-o primă fază, reconfirmarea rusei drept a doua limba oficială în zonele rusofone şi o autonomie sporită Crimeii ar putea netezi comunicarea. În perspectivă, însă, e foarte probabil ca Rusia să insiste, prin trupele prezente la faţa locului şi printr-un un regim „moderat” la Kiev, ca Ucraina să nu mai alunece spre Vest.       

Deocamdată, e cert că ne aflăm în faţa unui scenariu familiar, bazat pe instrumentalizarea minorităţii ruse si recurgerea la separatism regional. Kievul nu mai controlează, de acum, o parte din teritoriul statului ucrainean. Pe lângă prezenţa militară şi mandatul acordat de parlament lui Putin pentru a recurge la forţă, mai există un element de presiune şi propagandă indispensabil Moscovei. Zeci de mii de rusofoni ies în stradă, aproape zilnic, la Sevastopol, Harkov, Donetsk şi Odessa, protestând contra noilor autorităţi de la Kiev. S-a cerut deja un referendum privind statutul regiunii Donbass, după modelul celui prevăzut în Crimeea, în 31 martie.           

Putin e pe cale să-şi atingă scopul, de aceea poate accepta dialogul, aşa cum a dat de înţeles în prima ieşire publică de la căderea lui Ianukovici. Conflictele “îngheţate” pe care le presară pe teritoriul fostelor republici sovietice blochează opţiunea europeană a acestora, trupele ruseşti funcţionând ca mijloace eficiente de coerciţie la nevoie. De aceea, unii observatori consideră că tot ce-i trebuie Rusiei în Ucraina e o „zonă de instabilitate controlată”, pentru a influenţa opţiunea geostrategică a ţării-soră, cum înalţii oficiali ruşi nu contenesc să o numească.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite