Republica Moldova este un rezultat, nu o miză

Rusia nu are nevoie de Transnistria pentru a destabiliza Republica Moldova şi nu îi va recunoaşte independenţa sau o va anexa în viitorul apropiat, din simplul motiv că îi serveşte mult mai bine aşa cum este în acest moment, cu eticheta de „no-man’s land”.

de Bogdan Nedea

De când a început episodul Crimeea, Tiraspolul, ca să îşi demonstreze poziţia de stat independent, îşi declară independenţa şi intenţia de a se alipi la Federaţia Rusă odată la două săptămâni, doar ca să nu uite nimeni de asta.  Pe 16 aprilie, Sovietul Suprem a votat în unanimitate o solicitare către Duma de Stat, Consiliul Federaţiei şi către preşedintele Vladimir Putin de recunoaştere a independenţei regiunii. Acest lucru se întâmplă la aproape două săptămâni după ce preşedintele Şevciuk a cerut Moscovei într-un discurs public acelaşi lucru plus alipirea teritoriului la cel al Federaţiei Ruse. Motivarea acestor pretenţii este referendumul din 2006 când 97 de procente din populaţia nistreană a votat în favoarea independenţei şi alipirii la Federaţia Rusă. De asemenea, deputaţii Sovietului au declarat că vor să înainteze cererea de  recunoaştere a independenţei şi către Kiev, o solicitare pe care, guvernul ucrainean, care e în plină criză de secesiune a teritoriului său, o va privi cu o deosebită atenţie. Reacţiile de la Moscova s-au încadrat în tiparul relaţiilor ruso-nistrene: „cerea va fi analizată cu atenţie” a declarat Leonid Slutsky, preşedintele Comitetului pentru relaţiile cu CSI al Dumei de Stat care a ţinut să adauge că „dacă poporul transnistrean îşi va exprima liber voinţa de intrare în componenţa Rusiei, acest lucru nu va fi lăsat fără atenţia noastră”. Declaraţia lui Slutsky, iterată în cel mai pur stil rusesc spune: nu vă faceţi probleme, cererea va fi analizată cu grijă. De asemenea, trebuie subliniată nuanţa din declaraţia oficialului rus: „dacă poporul transnistrean îşi va exprima liber voinţa”  - adică nici măcar Moscova nu recunoaşte referendumul din 2006 şi pune puncte de suspensie după pretenţiile nistrenilor. Clarificarea a venit la o zi după solicitarea Tiraspolului când ambasadorul Rusiei la UE, Vladimir Cijov a transmis un mesaj clar administraţiei nistrene: „Rusia nu are intenţia de a anexa Transnistria sau orice alt teritoriu din lume”.

În ce fel este deci Transnistria interesantă pentru Moscova? Regiunea este în primul rând definită ca o bază militară pe un teritoriu extins, guvernată de un fost agent KGB cu propriile vise de grandoare. Transnistria este avanpostul cel mai adânc în teritoriul Europei de Est iar relevanţa lui pentru Moscova este în primul rând de ordin militar. Cu toate că acţiunile guvernării de la Tiraspol din ultimii 20 de ani au schimbat atenţia opiniei publice internaţionale de la spectrul militar către cel politic, în accepţiunea analiştilor militari ai NATO, regiunea reprezintă, în primul rând, un risc militar. În acelaşi timp, modernizarea echipamentelor militare ruseşti ale armatei a-14-a efectuată în ultimii ani, dovedeşte importanţa pe care Moscova o acordă teritoriului de peste Nistru.

În al doilea rând statutul de conflict îngheţat al regiunii oferă Moscovei acoperirea perfectă pentru orice acţiuni întreprinse în zonă, în special în contextul în care Kremlinul nu recunoaşte independenţa Transnistriei  - dar o menţine de facto prin prezenţa trupelor, prin întâlnirile oficiale dintre reprezentanţii administraţiei Tiraspolului şi ai Moscovei, fapte la care Transnistria răspunde prin adoptarea unor decizii mereu în concordanţă cu cele ale Rusiei. Cu ajutorul acestor elemente Kremlinul are atributul de „plausible deniability” a deciziilor din regiune argumentând că acestea sunt luate de către guvernarea nistreană. Extrapolând putem spune că Transnistria este un fel de Spetsnaz al teritoriilor buffer ale Rusiei: un agent militar cu rol destabilizator regional care are capacitatea de a acţiona în spatele liniilor inamice fără a beneficia de suport constant din partea centrului (desigur în afara celui financiar).

Chiar dacă regiunea nistreană are un rol important în agenda externă a Rusiei, în niciun caz nu îndeplineşte rolul buturugii sau călcâiului pentru stabilitatea Republicii Moldova. În timp ce Transnistria este cea mai bună modalitate de prevenire împotriva aderării acestei ţări la UE, ea nu este un element destabilizator, lucru demonstrat şi de momentul 7 aprilie 2009 sau noiembrie 2013.  Rusia nu va anexa prea curând Transnistria şi nici nu îi va recunoaşte independenţa din simplul motiv că îi serveşte mult mai bine aşa cum este în acest moment, cu eticheta de „no-man’s land”.

Rusia nu are nevoie de Transnistria pentru a destabiliza Republica Moldova. Pentru o ţară care este 100% dependentă energetic de Rusia, cu o graniţă estică deosebit de permeabilă şi pe teritoriul căreia găsim o reţea de spionaj foarte bine dezvoltată; pentru o ţară unde mai bine de jumătate din economie este dominată de cetăţeni ruşi sau colaboratori apropiaţi ai acestora; pentru o ţară cu o treime populaţie rusofilă şi rusofonă sau dependentă de venitul unui membru care lucrează în Rusia; pentru o ţară cu o putere militară costelivă care nu face parte din nicio alianţă, pericolul militar este atât de disproporţionat încât nu mai este principala vulnerabilitate de securitate. De asemenea, din punct de vedere politic, o eventuală destabilizare a Republicii Moldova ca urmare a unor acţiuni provocatoare ale Tiraspolului sau a unei anexări a Transnistriei de către Rusia, nu este un scenariu viabil întrucât invocarea „voinţei populare” a nistrenilor nu ar face decât să antagonizeze şi mai tare Europa care este conştientă de influenţa Kremlinului în regiune. În plus, o astfel de decizie ar perturba serios echilibrul instabil existent între Moscova şi Berlin pe marginea regiunii nistrene dobândit în urma semnării memorandumului Mesenberg, lucru pe care preşedintele Putin nu doreşte să îl rişte acum.

Dacă Republica Moldova o să fie destabilizată politic atunci acest lucru se va întâmpla din interior unde Rusia are suficiente pârghii pentru a face asta. Este suficient ca Rusia (prin terţi desigur) sa decidă sa disponibilizeze câteva mii de angajaţi de la Banca de Economii si Aeroportul Internaţional Chişinău (proaspăt privatizate) care mai apoi să protesteze în faţa guvernului (care şi aşa are o poziţie slabă în sondaje) sau să activeze maşinăria de propagandă şi să sublinieze efectele economice dezastruoase aferente asocierii cu UE (efectul ar fi unul major încât informarea populaţiei moldoveneşti privind UE este mai puţin de 20%). Aceste lucruri ar duce la pierderea alegerilor de către alianţa de guvernare, revenirea PCRM la putere iar cursul european al ţării ar devia „de la sine” de pe linia stabilită până acum.

Elementul surpriză, care va deveni o chestiune serioasă în siajul alegerilor de la sfârşitul acestui an, este Găgăuzia care, deşi autonomă, doreşte independenţa de Republica Moldova „prin voinţă populară”  - conform referendumului care a avut loc în februarie acest an şi în care 97% (cifră ironic de recurentă în spaţiul ex-sovietic: referendum de independenţă Osetia de Sud, 2006 – 97,8%, referendumul de independenţă din Crimeea, 2014 - 96,6%, referendum constituţional Abhazia, 1999 – 97,7%, referendum constituţional Nagorno-Karabah, 2006 – 98,2%, referendum independenţă Transnistria, 2006 – 97.6%) din populaţia găgăuză a votat pentru independenţa regiunii. Deşi nu e prima oară când Comratul are astfel de pretenţii, în cazul de faţă acestea au fost întărite de formarea unor grupuri „de apărare populară” care există în acest moment în regiune cu toate că nu sunt active. Utilitatea lor va fi dovedită pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare din noiembrie şi ne putem aştepta să acţioneze după acelaşi scenariu trasat şi de separatiştii ucraineni, apelând la violenţe şi provocări. Restul scenariului se ştie.

S-a vehiculat îndelung în mediul internaţional că Transnistria urmează după Crimeea alimentându-se percepţia că Rusia va anexa tot ce prinde de la Nipru până la Atlantic. Analizând la rece însă, ne dăm seama că alipirea Transnistriei ar însemna bătaie de cap şi cheltuială pentru Rusia, doar ca să câştige ce are deja. Ceea ce nu observă Bruxelles-ul, în cazul de faţă, este că atunci când tensiunile cresc în Ucraina, Tiraspolul mai cere câte ceva atrăgând atenţia asupra sa pentru ca alte mişcări să treacă neobservate – cum ar fi trecerea de tancuri ruseşti în zona de est a Ucrainei. Cred că americanii numesc asta „Texas shuffle” sau cum după denumirea populară „diversiune”. Nu este prima oară când Rusia întrebuinţează această tactică, Republica Moldova fiind o piesă pe care Moscova o foloseşte în plan tactic şi uneori chiar şi strategic.

De aceea, în cel mai negru scenariu pe care îl putem întrevedea, Republica Moldova va resimţi puternic accelerarea aserţiunii identitare panslavice a Europei de Est, devenind astfel un rezultat al unei  segregări etnice, consecinţă a acestiu fenomen.  Rusia a mai pus în scenă astfel de scenarii şi o să o mai facă dar nu ca o miză, pentru că Republica Moldova nu este o miză majoră pentru Kremlin. Cu o voinţă politică slabă, cu resurse inexistente şi cu ameninţarea secesiunii (ameninţarea e suficientă) şi în absenţa unei poziţii ferme a UE faţă de ea (a se citi susţinere concretă – financiară), Republica Moldova ar putea fi destabilizată şi în final deraiată de mişcarea centrifugă antrenată de situaţia de tip Război Rece – adică alegerea dintre estul agresiv şi vestul convingător.