Sfârşitul lumii, aşa cum o ştiam de un sfert de secol?

Nu doar Rusia e cea care aruncă în aer status-quo-ul global, ci şi complicitatea tacită a SUA, UE şi Chinei cu reconfigurarea discreţionară a frontierelor în Europa. Prin ridicolul reacţiei occidentale se deschide o nouă etapă în relaţiile internaţionale, în care recurgerea arbitrară la forţă tinde să devină o regulă nesancţionabilă. Ce garanţii de securitate mai au efectiv statele est-europene, după dezmembrarea Ucrainei?

Cât poate înfuleca un urs? Cât vrea. Cu atât mai mult când are o gheară nucleară. Acesta e mesajul transmis de Rusia. In replică, UE şi SUA i-au aruncat ursului în faţă nişte caraghioslâcuri pompos botezate “sancţiuni ţintite”. Hohotul de râs ce i-a cuprins pe cei vizaţi vorbeşte de la sine. Duma de Stat a votat în unanimitate o declaraţie prin care solicită includerea tuturor membrilor săi pe lista sancţiunilor UE şi SUA. Iar preşedintele Comisiei Juridice a Camerei superioare a Parlamentului rus a declarat: „Sunt onorat să fiu pe această listă, într-o companie selectă”.  

Atât a ieşit dintr-o negociere înverşunată de către cei 28 de miniştri de externe a listei celor cărora li se interzice să mai intre în UE şi li se îngheaţă conturile bancare din ţările membre. De la 120 de nume iniţial, lista a fost redusă, precaut, la 21 de persoane. Niciun oligarh pe listă, niciun oficial rus de prim rang. Ca penibilul să fie complet, ministrul francez de Externe a ţinut să precizeze că Putin rămâne invitat la ceremoniile ce vor marca, la 6 iunie, împlinirea a şapte decenii de la debarcarea din Normandia. „Preşedintele Putin este invitat în numele istoriei”, a subliniat dl Fabius.     

O istorie care a luat, acum 75 de ani, un curs fără precedent de sângeros şi pentru că predecesori ai actualilor lideri apuseni au închis ochii în martie 1935, când Hitler a reintrodus obligativitatea serviciului militar, interzis prin Tratatul de la Versailles. A urmat, în martie 1936, remilitarizarea Renaniei. Apoi, tot într-o lună de martie, a anului 1938, s-a petrecut anexarea Austriei. In septembrie 1938, a venit rândul Cehoslovaciei, sub pretextul protejării etnicilor germani. De fiecare dată, marile puteri democratice au protestat vehement şi fără ecou. A fost nevoie de invadarea Poloniei, un an mai târziu, pentru ca Franţa si Anglia să priceapă că Hitler nu are de gând să se oprească din marşul scelerat. Să nu uităm că soarta Poloniei fusese decisă, la fel ca a altor teritorii est-europene, prin Pactul sovieto-german din 23 august 1939. E invitat pe coasta normandă liderul rus şi în numele acestei istorii.      

Rămâne de văzut, până la festivităţile foştilor aliaţi, cât de departe îşi va întinde Putin stăpânirea. Se va mulţumi, pentru moment, cu salba de enclave de la limita imperiului ori va pofti să tragă pe hartă o linie unificatoare între ele?    

Cu asemenea focare pe teritoriul lor, soarta Ucrainei, Moldovei şi Georgiei poate fi facil compromisă. Există riscul major să avem parte, în perioada următoare, de alte surprize, numite Transnistria ori estul Ucrainei. De ce nu şi regiunea Odessei, care să lege Crimeea, Transnistria şi Găgăuzia şi să lase Ucraina fără ieşire la Marea Neagră? Cu Rusia - „moştenitoare” a disputei româno-ucrainene privind apele teritoriale - nu prea cred că ajungem la vreun tribunal de arbitraj. 

Până atunci, însă, Moscova îşi va aminti, probabil, că un sfert din populaţia Estoniei şi o treime din cea a Letoniei sunt etnici ruşi. Aceştia acuză de mult că sunt discriminaţi şi au arătat în 2007 de ce sunt în stare, când, la Tallinn, s-au înregistrat un mort şi zeci de răniţi în confruntările de stradă declanşate de decizia autorităţilor estone de a muta monumentul soldatului sovietic. Există un potenţial conflictual deloc de neglijat, care poate destabiliza regiunea baltică, fără a se ajunge la conflict armat. Putin va putea întreba ironic, precum a făcut-o ieri: „Cine a mai auzit de o intervenţie militară fără niciun foc de armă tras?”         

Desigur, România şi celelalte state de la frontiera estică a UE si NATO sunt într-o alianţă militară, pe care se bazează, dar şi de care depind exclusiv. Să nu uităm ce sistem frumos de alianţe construiserăm în perioada interbelică, sub umbrela protectoare a Franţei, cea învinsă de nemţi în şase săptămâni. Cel mai îngrijorător e că România e la fel de nepregătită pentru noua conjunctură precum a fost în 1916 şi 1940.         

Pe ce garanţii de securitate mai pot conta statele ex-comuniste, după ce Ucraina e sacrificată fără ca părţile semnatare ale Memorandumului de la Budapesta, din 1994 (iniţial Marea Britanie şi SUA, cărora li s-au alăturat ulterior Franţa şi China) să reacţioneze serios la agresiunea unei alte părţi la acest acord ce garanta suveranitatea şi integritatea Ucrainei, în schimbul denuclearizării? Cu siguranţă o Ucraină păstrătoare a celor 2000 de focoase nucleare n-ar mai fi fost sfâşiată în voie.

Când îşi va aminti NATO cuvintele primului său secretar general, în anii de început ai Războiului Rece: obiectivul NATO e „să-i ţină pe ruşi în afara Europei, pe americani pe teritoriul ei şi pe germani sub control”

In original: „keep the Russians out, the Americans in and the Germans down”. O alianţă militară care nu inspiră teamă riscă să ajungă la valoarea strict simbolică a OSCE ori ONU. Ceea ce ar însemna că ursul are, într-adevăr, cale liberă. Cât de departe trebuie el să meargă pentru ca Occidentul să înţeleagă realitatea atât de bine sintetizată de Adam Michnik: „în această parte a lumii, nimic nu funcţionează conform bunului-simţ”?