Testul suprem: Trump împinge Rusia spre un nou Afganistan în Siria

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Donald Trump şi Vladimir Putin FOTO AFP
Donald Trump şi Vladimir Putin FOTO AFP

Aşezarea actuală a astrelor strategice împinge Rusia lui Putin într-o postură similară cu cea în care a fost Uniunea Sovietică în finalul Războiului Rece.

Practic, Donald Trump pare să fi îmbrăţişat o postură similară doctrinei Reagan, în care cursa înarmărilor (de data aceasta pentru rachetele hipersonice), războiul lung în Siria (dar şi în Ucraina, Afganistan, Libia şi prin alte zone din Africa unde Rusia şi-a băgat coada) peste care se adaugă sancţiunile, toate sunt menite să împingă Rusia spre colaps economic şi înfrângere strategică.

Nu mă gândesc că Donald Trump a planificat un asemenea deznodământ sau traseu. Din contra. Cred că anunţul privind retragerea trupelor din Siria şi a jumătate din trupele din Afganistan a fost unul intempestiv, luat pe picior, dovada demisia secretarului Apărării Mattis, a reprezentantului pentru coaliţia anti-ISIS, dar şi stupefacţia propriilor săi consilieri – în primul rând consilierul pe Securitate John Bolton – şi a întregii administraţii. Nu mai vorbesc despre aliaţi, lucru probat prin reacţiile generale după 19 decembrie. Dar establishmentul american era pregătit şi s-a adaptat la impredictibilitatea lui Trump şi avea în sertare variante de aplicare a voinţei Preşedintelui, în avantajul Statelor Unite. De aici recursul la varianta Reagan.

Practic, Rusia lui Putin a rămas în braţe cu belelele din Siria, cu maxima complicaţie regională, şi cu un test de anvergură, în care întreaga experienţă a lui Lavrov şi voinţă a lui Putin pot cu greu compensa formulele de consens convenite la nivel global între puterile occidentale. Iar perspectiva de ambiţie şi prestigiu pe care o joacă azi Moscova – pe cea economică o pierde sigur – se situează între avantaje strategice pe care să le negocieze ulterior contra resurse şi prăbuşirea totală ca după căderea Zidului Berlinului şi înglodarea sa timp de 10 ani în Afganistan.


Armata rusă bombardează o zonă rezidenţială din Siria FOTO Hepta/Faisal Mahmud/Agenţia Anadolu

Armata rusă bombardează o zonă rezidenţială din cartierul Darat Izza de Alep în Siria la data de 4 octombrie 2016 FOTO Hepta Faisal Mahmud Agenţia Anadolu

Cum a rămas Rusia cu Siria în braţe

După anunţul retragerii trupelor americane din Siria, Vladimir Putin a fost considerat marele câştigător. Comentariile unanime îi alăturau regimul Al Assad, Iranul şi chiar ISIS drept învingători, iar SUA, Occidentul, Turcia şi grupările kurde siriene drept mari perdanţi. O analiză mai atentă arată că lucrurile nu sunt atât de simple, şi că moştenirea pe care o primeşte Putin nu e deloc aşa de avantajoasă. Una e să te înfrunţi cu SUA, profitând de legăturile cu trupele faţă în faţă şi de nevoie tactice pe teren, alta e ca, după retragerea trupelor americane – prezente totuşi în Irak şi forţând oricând nişte criterii dure pentru soluţia finală de pace, alături de ceilalţi aliaţi occidentali din UE – să gestionezi nebunia de pe teren şi interesele diverse ale tuturor.

Da, se poate spune că Rusia a atins cele două obiective pe care le viza când a intervenit în Siria. A restabilit controlul preşedintelui Al Assad şi poziţia sa ca jucător în Siria, înainte de negocierea păcii – deşi vorbim despre doar 40% din teritoriu, 50% din populaţie şi o ţară distrusă ce are nevoie de 350-400 miliarde de dolari pentru reconstrucţie numai în partea controlată de loialişti. Apoi mai e vorba, pentru Moscova, despre creşterea prestigiului şi implicarea directă în afacerile Orientului Mijlociu, de unde primăvara arabă şi războiul civil sirian o cam izgoniseră.

Pe de altă parte, a asuma responsabilitatea înseamnă mult mai mult decât a sta pe tuşă în marile dosare şi de a interveni pentru a bloca soluţiile americane, pentru a distruge acorduri de pace şi pentru a deturna opţiunile unui jucător sau altul căruia îi acorzi consultanţă pentru a submina “dominaţia americană”. Azi Rusia lui Putin trebuie să joace, să utilizeze resurse, să pună bani, şi asta în timp ce se adună provocările în propria curte.

Retragerea americană din Afganistan obligă la noi investiţii în protejarea frontierei în Tadjikistan şi, probabil Turkmenistan sau chiar Uzbekistan (ultimele state neutre), un lucru mult mai complicat decât amestecarea în negocierile americano-talibane prin transferuri de arme la talibani şi susţinerea insurgenţei. În plus, şi în Republica Centrafricană, şi în Libia, şi prin alte state africane unde Rusia a trimis trupe militare private, coordonate de GRU, investiţiile sunt departe de a fi compensate de resursele păzite şi disputate cu China şi Occidentul. Şi asta în perioadă de sancţiuni masive, care riscă să se accentueze.

Cineva ar spune că roata se întoarce, şi că Rusia primeşte ce a dorit şi a meritat: a vrut să strice acorduri şi să se bage în seamă, pentru a avea loc la masă şi drept de veto pe toate temele, să vedem cum se descurcă azi cu Siria. Asta concomitent cu numeroase alte belele. Să vadă cum e să fii în joc, să-ţi asumi responsabilităţi, nu doar să stai pe tuşă şi să strici jocurile altora.

Iar aceste costuri încep să se vadă tot mai mult: în ciuda propagandei de top şi controlului media, ruşii sunt departe de a fi naivi sau de a nu înţelege realitatea, chiar dacă par mai apatici în politica internă. Din contra, chiar dacă Putin perorează şi dă vina pe Occident, pe SUA în special, pentru situaţia economică, sondajele de opinie arată realismul din percepţia ruşilor.

Un sondaj Levada la sfârşit de an arată victoria Kremlinului în demonizarea SUA şi UE – 60% dintre ruşi au atitudine negativă faţă de SUA şi 50% faţă de UE - dar aici va trebui să caute, în final, Putin resursele de reconstrucţie a Siriei şi consensul pentru aprobarea propriei soluţii politice. Iar preocupările faţă de sancţiuni au crescut de la 28% anul trecut la 43% astăzi, ceea ce arată că impactul acestor sancţiuni e tot mai real, se resimte, iar ruşii sunt conştienţi de acest fapt. De aici până la a blama aventurile militariste ale propriului stat pentru situaţia lor actuală mai e un singur pas, deja depăşit de o largă parte a elitei urbane.


Bashar al-Assad şi Vladimir Putin EPA-EFE/MICHAEL KLIMENTYEV/SPUTNIK/KREMLIN POOL

Imagine indisponibilă

Belelele Rusiei în Siria

Cu ce se confruntă Rusia în Siria? Ei bine cu toată situaţia complexă de până astăzi în care echilibrele şi influenţele multiple creau maxima complicaţie. Dar de această dată, fără SUA şi fără puterile occidentale pe teren, care creau propriul lor balans şi influenţe. Acum doar Rusia trebuie să aibă grijă de presiunile actorilor regionali majori: Turcia care vrea să-şi extindă influenţa şi, eventual, să intre cu trupe masive la Est de Eufrat pentru a curăţa trupele kurde, pe care le consideră legate de terorismul său intern şi de PKK; Iranul preocupat de bătălia sectară şi de dominaţia şiită/allawită în Siria, dar şi de poziţiile sale avantajoase în regiune, după ce a pierdut mulţi oameni proprii şi din miliţiile şiite, cu precădere Hezbollahul libanez; Arabia Saudită cu preocuparea sa – egală cu a Turciei – privind revenirea sunniţilor şi restabilirea unei formule care să reflecte majoritatea sunnită şi în viitorul guvern şi conducere a statului sirian; Israelul, preocupat de Iran şi apropierea sa de frontierele proprii, dar şi de transferul de arme către Hezbollah sau producerea acestora lângă frontierele sale.

În plus, Rusia trebuie să facă pace între diferitele grupuri siriene, şi să ţină cont şi de doleanţele occidentale, de revenire a refugiaţilor, de controlul valurilor de refugiaţi şi de o justă repartiţie a deciziei şi împărţirea democratică a responsabilităţilor fiecărui grup în parte. Jonglatul cu atâtea categorii de interese şi contradicţiile chiar din formatul Astana, cu Turcia şi Iranul, în legătură cu perspectivele viitrului stat (chiar dacă ministrul turc de externe Ceavusoglu a anunţat că Turcia ar accepta un Assad votat în condiţii stricte controlate de ONU) riscă să transforme Siria într-o capcană care să captureze Rusia în mocirla jocurilor locale şi să o epuizeze de ultimele forţe şi resurse ca într-un nou Afganistan. Şi da, cu toată responsabilitatea asupra sa, şi cu toate costurile, ce nu mai sunt împărţite cu comunitatea internaţională.

rusia turcia steag

Relaţia complexă ruso-turcă

Relaţia cea mai complicată pare să rămâne cea ruso-turcă. Nu e vorba, nici menţinerea echilibrelor inter-sectare sunnito-şiite, nici ţinerea la distanţă a Turciei şi Iranului să nu se păruiască pe terţe teme, nu e simplă. Dar pe relaţia bilaterală Moscova-Ankara s-au făcut cele mai multe speculaţii. Acestea au mers de la noua alianţă Estică Rusia-Turcia şi ieşirea Turciei din NATO până la susţinerea Turciei ca reprezentant al întregului Occident în Siria, Orientul Mijlociu şi chiar la Marea Neagră.

Rusia şi Turcia au multiple interese divergente atât în Siria, cât şi pe terţe spaţii. Dar Turcia lui Erdogan, în dorinţa sa de a conta tot mai mult şi de a-şi apăra interesele vitale – integritatea teritorială, soluţie kurdă fără autonomie sau federalizare, în orice caz fără un stat kurd – a jucat întotdeauna cu o mai mare flexibilitate, de care a beneficiat întotdeauna chiar şi în cadrul NATO, având în vedere proximităţile sale şi poziţia geografică, dar şi rolurile strategice asumate.

Astfel că Turcia a jucat la toate mesele care s-au deschis şi a potenţat propriile avantaje, încercând să-şi creeze formule alternative de joc şi să îşi atingă obiectivele. E motivul pentru care este în formatul Astana, e, concomitent, în formatul cu Rusia, Franţa şi Germania pentru Siria, în coaliţia anti-ISIS, şi-a netezit relaţiile cu Germania, UE şi SUA practice peste noapte – cu preţul eliberării pastorului Bronson şi al renunţării la ambiţii excesive vizându-l pe clerical Fetullah Gulen sau rezolvarea administrativă a situaţiei băncii de stat ca a făcut afaceri cu Iranul, sub embargou.

La capitolul intereselor contradictorii, ele vizează situaţia tătarilor din Crimeea după anexarea peninsulei şi situaţia preeminentă militară rusă din Marea Neagră şi Estul Mediteranei, problemele Ciprului şi a repartizării gazelor din Estul Mediteranei, aspectele legate de majoritatea sunnită din Siria sau rolul lui Al Assad după război. Şi să nu uităm că Turcia este un aliat în cadrul NATO şi că se păstrează interesată de orice acţiune a Rusiei în Asia Centrală, în Caucaz, în Libia, Egipt şi alte zone din Africa.

În Siria, Turcia nu şi-a definit pe deplin interesele şi poziţia. Dar solicitarea permisiunii la Moscova de a prelua spaţiul aerian lăsat necontrolat după retragerea americană din Estul Siriei sau dorinţa de a înainta dincolo de Afrin şi Idlib sau angajamentul, luat chiar în discuţia telefonică cu Donald Trump de a rezolva definitive problema ISIS, sunt teme recurente.

Mai mult, poziţia de dominaţie de facto a regiunilor la frontiera sa sudică, în Siria şi din Siria de Nord-Vest, cu posibilitatea extinderii spre Est peste zona kurdă, ar putea determina contradicţii directe cu dorinţa lui Assad de a controla tot teritoriul, pe termen lung. Şi ar crea probleme cu cel mai puternic şi stabil element din Siria însăşi, kurzii. Un război turco-kurd ar însemna un nou front şi noi probleme pentru pacea în Siria, pentru lume şi mai ales pentru Rusia, mai nou un auto-asumat responsabil pentru pacea în Siria.

Deja s-au vehiculat multe elemente speculative despre întâlnirile din finalul anului, cu precădere la 29 decembrie, la Moscova, a unor delegaţii ruso-turce ce conţineau reprezentanţi de vârf militari, diplomatici şi din serviciile de informaţii, pe temele legate de Siria şi de retragerea americană. Elementele finale convenite nu sunt cunoscute, nu există oficial decât declaraţii generale, nimic despre înţelegerile directe. Unitatea şi integritatea Siriei ca stat şi eradicarea terorismului (ISIS sau şi YPG-ul kurd ar intra sub această etichetă?) sunt temele menţionate public.

Situaţia din provincia siriană Idlib şi de la Manbij au fost discutate de cele două delegaţii, dar mai ales gradul şi adâncimea implicării trupelor turce. Deşi au anunţat că amână ofensiva împotriva kurzilor – trupele americane nefiind încă retrase, atât armata turcă, cât şi formaţiunile siriene pe care le susţin, Armata Siriană Liberă (de opoziţie) sunt pregătite pe frontieră şi aici a fost masat echipament, în timp ce în toată zona controlată de turci au şi început reconstrucţia pentru a crea un mediu favorabil repatrierii refugiaţilor sunniţi din Turcia.

Nici partea kurdă nu stă pe loc şi s-a grăbit să încerce o alianţă imediată cu forţele guvernamentale siriene, cu precădere pentru Manbij. Ba chiar au anunţat intrarea trupelor siriene aici, pentru a proteja oraşul de ofensiva turcă iminentă, fapt infirmat de către SUA. Kurzii rămân un element important în Siria, iar redeschiderea unui nou front ar crea dificultăţi fantastice şi părţii ruse, chemată să rezolve situaţia sau să se interpună militar, oricum să investească masiv pe această direcţie, între turci şi kurzi.

În acelaşi timp, John Bolton şi-a pregătit vizitele în Turcia şi Israel imediat după anul nou pentru a compensa debalansările de pe teren şi a marca linii roşi ale SUA în aceste subiecte. Chiar dacă se retrag de pe teren, Statele Unite au instrumentele să intervină când lucrurile ies din făgaşul acceptat. Mai mult, politica actuală pare să meargă şi spre ideea ca să lase mână liberă forţelor locale precum şi spaţiul de înfruntare şi negociere pentru a-şi verifica reciproc forţele, înainte de a interveni pentru a ajusta, eventual, raportul de forţe din exterior, înaintea negocierilor finale de pace.


ONU

organizatia natiunilor unite mediapolitika.com

Adunarea Constituţională siriană, blocată

Dar poate partea cea mai complicată de astăzi este pentru Rusia lipsa acordului ONU pentru formula de Comisie constituţională pe care a propus-o. E vorba despre procesul Geneva, cel chemat să elaboreze viitoarea Constituţie a Siriei, acolo unde lucrurile sunt cele mai complicate. Deşi prima reuniune de constituire trebuia să aibă deja loc, până la finalul lui 2018, schimbarea trimisului special nu a adus decât o dezamăgire şi o amânare.

Între-adevăr, Consiliul de Securitate al ONU a blocat formula prezentată deja de către grupul Astana, care a reuşit un acord Rusia-Siria-Iran pe aceste teme, dar care a fost respins de trimisul ONU, Staffan de Mistura, pentru că la nivelul societăţii civile sunt lacune mari ce subminează credibilitatea organismului, echilibrul său şi justa repartizare a mandatelor. Subiectul a fost preluat de către SUA, care a cerut precizări directe relativ la persoanele respinse de către grupul celor 3 state. Şi statele europene membre în Consiliul de Securitate, Marea Britanie şi Franţa, au refirmat condiţionarea oricărei investiţii în reconstrucţie de un proces electoral inclusiv, transparent, corect, liber şi garantat de către ONU, care urmează să administreze şi viitoarele alegeri, cu participarea tuturor refugiaţilor, care trebuie să revină acasă.

Vorbim despre un Comitet Constituţional cu 150 de persoane, alcătuit din 3 părţi, o parte reprezentând Guvernul şi forţele loialiste ale lui Assad, o parte reprezentând opoziţia formală recunoscută, Comitetul de Negociere Sirian, dar şi opoziţia siriană liberă, iar o parte reprezentând societatea civilă, personalităţi de prim plan siriene inclusiv din diaspora, care să dea prestigiu, credibilitate şi seriozitate procesului. Exact pe această ultimă dimensiune a venit veto-ul rus.

Miza este, de fapt, modul în care această ultimă parte priveşte perspectiva menţinerii lui Assad şi a revizuirii atribuţiilor prezidenţiale în Siria. ONU are deja 5 nume care au fost respinse şi e extrem de nemulţumit, în timp ce Rusia forţează, crează presiuni, intimidează pe cei ce ar trebui să fie prezenţi în Comitet. E un proces ce a fost deja denunţat de trimisul special, care a blocat lansarea Comitetului, lucru susţinut de ONU şi dezbătut în Consiliul de Securitate.

Refuzul rus de a face suficiente concesii şi dorinţa excesivă de a controla şi dirija procesul în favoarea sa şi a lui Assad au făcut ca procesul să fie blocat, dar mai ales să apară noi critici acerbe la adresa modului de gestionare a acestuia de către formatul Astana, o primă bilă neagră şi critică dură la adresa administrării situaţiei din Siria de către Putin. Evenimentele subliniază cum se vor derula lucrurile de acum încolo: cu repetate critici, presiuni şi blocaje acolo unde nu sunt respectate liniile roşii, de data aceasta venind de la Washington. Şi fără nici o implicare financiară occidentală în Siria până după alegeri.

Orice pas în dorinţa de a soluţiona problemele siriene necesită capacitatea relevantă de compromis a Rusiei, mai mult, capacitatea de a-l face pe Assad să accepte toate aceste compromisuri. Tocmai paşii în direcţia soluţiei iau din capacitatea Rusiei de a controla procesul şi de a-l menţine pe Assad sau regimul său, sau chiar angajamentele militare ale Siriei faţă de Rusia. Or asta ar însemna cea mai gravă problemă a Moscovei şi a lui Putin, să piardă la masa verde, în procesul de pace, întreaga investiţie militară, financiară şi de sânge făcută în Siria, prin pierderea statutului bazei de la Tartus, de exemplu, printr-o eventuală formă de neutralitate constituţională, îmbrăţişată de viitoarea Sirie.

ONU e singurul actor care decide şi validează formula de pace, iar orice tentativă de pace separată în format Astana se va ciocni de blocajele occidentale, în timp ce SUA şi statele UE au pârghii lejere de acţiune şi intervenţie. Şi lucrurile nu vor merge mai departe diferit după ce, la 1 ianuarie, mandatul de trimis special a fost preluat de către James Jeffrey. Acesta a recunoscut că poziţiile critice ale opoziţiei oficiale sunt o problemă, în primul rând din cauza preocupărilor că noua Constituantă nu va ataca poziţiile preşedintelui Assad.

Or marea problemă a negocierilor este exact faptul că regimul nu a câştigat războiul, nu controlează întreg teritoriul - cu toată intervenţia de susţinere ruso-iraniană şi a miliţiilor şiite libaneze. Mai mult, perspectiva reconstrucţiei reclamă investiţii de la actori potenţi, iar recursul la asemenea fonduri se face în condiţii foarte clare, dincolo de situaţia din teren. Iar toţi aşteaptă, de fapt, să vadă capacitatea Rusiei de a determina compromisul la Damasc şi Al Assad, ca să nu vorbim despre cel din birourile decidenţilor din Moscova şi din establishmentul rus. Alternativa este pasarea responsabilităţii din Siria către alţi actori, după eşec, cu o înfrângere ruşinoasă înregistrată la activ de către Rusia în noul statut de actor cu pretenţii globale.

Despre costurile economice ale acestui proces, lucrurile sunt clare dintru început: Rusia pierde, fiind antrenată într-un proces costisitor care va drena fondurile sale din zona economiei proprii - şi aşa şubredă şi nesigură, aflată sub sancţiuni. Aici cursa înarmărilor, afacerea înglodării Rusiei în Siria –cu efectul secundar al reducerii posibilităţilor de a purta vreo acţiune agresivă în Ucraina, cu atât mai puţin în flancul estic al NATO – pare soluţia tip Reagan gândită de strategii americani pentru a-i face pe plac Preşedintelui Trump şi a retrage trupele americane acasă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite