Unele adevăruri despre schimbarea regimului politic din România, în decembrie 1989, rămân secrete de stat

Pentru cine a trăit momentele însângerării României, din decembrie 1989, evocarea, la rece, în conformitate cu adevărul istoric, a unora din clipele controversate care au marcat trecerea de la un regim politic, la altul, constituie un exerciţiu de comunicare modernă, necesară depăşirii prejudecăţilor şi asumării complexităţii unei lovituri de stat derulată concomitent cu o revoltă populară şi cu dinamica acţiunilor unor emisari străni.

Redeschiderea interesului pentru lămurirea evenimentelor de atunci, pentru scoaterea la iveală a celor vinovaţi de moartea atâtor conaţionali dornici de o viaţă mai bună, într-o Românie a libertăţii şi prosperităţii, va fi doar repetarea unor tentative anterioare, similare, atâta timp cât, din raţiuni de stat, nu vor fi aduse la cunoştinţa opiniei publice şi conţinutul dosarelor implicării unor republici vecine şi ale unor mari puteri străine direct interesate de opţiunile geopolitice ale noilor conducători de la Bucureşti.

De peste Ocean, Liviu Turcu - fost ofiţer în cadrul DIE în perioada comunistă, conaţional implicat în activităţi informativ-operative în domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatică a Ministerului de Externe – după ce a vizionat emisiunea realizată la 6TV - inserată mai jos, sub câteva din afirmaţiile de interes general ale compatrioţilor invitaţi pe platoul de filmare – a ţinut să facă următorul comentariu:

“Felicitări D-le Col. Petrescu pentru acest episod al emisiunii 'Ziua Z". Este una din rarisimele ocazii difuzate pe un canal de televiziune, în care evenimentele din decembrie 1989 au fost puse intr-un cadru analitic obiectiv (cu luminile si umbrele de rigoare ce le-au acompaniat in mod inevitabil) şi deci lipsit de arhi-cunoscutele poziţii partizane politico-ideologice. Iar contributia dr. Constantin Corneanu a fost una de exceptie fiind impecabilă, atât sub aspectul argumentaţiei de ordin factual, cât si a elocvenţei/logicii utilizate. Mai rămân desigur încă multe lucruri de clarificat, dar acest lucru va fi posibil, in viitor, pe măsura deschiderii arhivelor serviciilor secrete aparţinând principalelor puteri mondiale ale momentului respectiv.”

DR. CONSTANTIN CORNEANU:

@ Tensiunile dintre noua conducere politică a statului român, cu Ion Iliescu, în frunte, şi comanda supremă a armatei, cu Ştefan Guşă, care era şeful Marelui Stat Major, erau mari. Dovadă că generalul Guşă este înlăturat din funcţie, în locul său venind generalul Vasile Ionel.

@ Convorbirile din 22 decembrie 1989, de la frontiera României cu URSS, de pe Prut, între emisari militari sovietici şi ofiţeri de grăniceri români sunt reale, ca adevăr istoric.

@ Rămâne o mare întrebare. A fost o intenţie reală, a armatei sovietice, de a intra în România? Sau a fost o încercare de timorare menită să determine conducerea militară română să ia o decizie.

@ În toamna anului 1989, Ungaria se poziţiona ca unul dintre principalii adversari ai României socialiste. Şi există mărturii că ungurii şi-au dorit, cu orice preţ, escaladarea unui conflict, cu România socialistă, până la declanşarea unui război, în speranţa că vor interveni forţele sovietice sau cele americane, pentru ca visul lor din 1920 încoace să devină realitate, respectiv redesenarea frontierei cu România prin repunerea în discuţie a Trianonului.

@ Aşa se explică mişcările de trupe maghiare, care se mută din primăvara anului 1989, de la frontiera de vest cu Austria, la cea cu România, în condiţiile în care trupele sovietice încep să se retragă din Ungaria, din aprilie 1989.

@ Deci exista o conivenţă sovieto-ungară, privind o creştere a presiunii asupra României socialiste.

@ La 27 de ani distanţă este timpul să se spună adevărul.

@ Pe statistica Ministerului de Interne, publicată încă în 1990, dar care se trece sub tăcere, apar 1638 de cetăţeni ai Uniunii Sovietice aflaţi pe teritoriul României în decembrie 1989.

@ Ungaria a avut tot interesul să provoce România, în orice formă şi în orice chip. Laszlo Tokes a fost ajutat să escaladeze lucrurile.

@ Conform mărturiei fostului şef al filajului de la Timişoara, o proporţie însemnată, de aproape până în 50%, din cei arestaţi, au fost informatori ai securităţii, care atunci când au fost arestaţi au scos legitimaţii…şi au fost eliberaţi. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere informativ Securitatea a controlat jocul din stradă, dar nu a putut opri desfăşurarea evenimentelor, în sensul de a opri revolta populară.

@ Pe această revoltă populară putem discuta dacă turiştii sovietici, maghiari, francezi şi alţii au făcut, mai mult, sau mai puţin, pentru a împinge lucrurile mai departe.

@ Se tot minte, de 27 de ani, că aceia care au fost arşi la crematoriul “Cenuşa” erau agenţi sovietici, şi nu este adevărat. Există informaţia fostului comandant al Batalionului 404 Cercetare, de la Buzău, colonelul Ghergulescu, care recunoaşte că doi cercetaşi, de la batalionul menţionat, veniţi cu el, la Timişoara, au fost postaţi în central telefonică a spitalului şi conducerea armatei a avut, în timp real, toate informaţiile posibile despre morţii din Timişoara, aflaţi în spital. Ce nu au putut raporta este cum a reuşit miliţia să îi scoată din spital.

@ Pe 22 decembrie 1989, începând cu ora 18.000, cine a avut interesul să facă haosul din România?

@ În decembrie 1989 a fost o revoltă imensă legată de o aşteptare imensă, de o sumă de dorinţe, după care vine marea discuţie de ce a venit grupul Ion Iliescu şi nu a venit Corneliu Coposu.

COLONEL (R.) ALEXANDRU POLEUCĂ:

@ Evenimentele din decembrie 1989 nu au apărut spontan, aşa de nicăieri. Bineînţeles că acestea au fost pregătite de ceea ce Ceauşescu numea agenturile străine. Cam toţi vecinii noştri ne-au vizitat, mai mult sau mai pu’in prietenos, în calitate de…turişti.

@ Fiecare dintre cei care, în 1989, aveam acces la informaţii mai mult sau mai puţin clasificate, ştiam câte o parte din adevărul general.

@ Comisiile care au avut ulterior, după decembrie 1989, rolul de a cerceta adevărul despre revoluţie, cred că au avut scopul de a aşeza o perdea de fum peste absolut tot ce s-a întâmplat. Afirm asta pentru că pentru mine luna decembrie este o lună deosebită, când a avut loc o cotitură. Atunci mi-am riscat cariera militară, pentru că nimeni nu ştia dacă Nicolae Ceauşescu va râmâne sau nu preşedintele ţării.

@ În vara anului 1989 a fost puternic vizitat estul ţării noastre, de turişti din URSS. Erau acele autobuze, cu înscrisuri roşii, ale Moscovei, şi maşinile Lada, cu geamuri negre, în care erau tineri tunşi scurt, în jur de 30 de ani. Ei se odihneau numai în afara localităţilor, în maşinile parcate în câmp deschis, unde aveau vizibilitate foarte bună.

@ După 15 noiembrie 1987 – momentul revoltei de la Braşov - volumul de muncă, traficul practic de informaţii, din teritoriu, către centrală, a Securităţii, cred că a crescut exponenţial. Asta pentru că, la structurile superioare s-au făcut analize, s-au luat măsuri împotriva celor care, chipurile nu şi-au făcut datoria.

@ De teamă, Securitatea a venit cu o abundenţă de informaţii. Şi informaţii cu caracter operativ de valoare, dar şi cele cu o valoare mai puţin operativă erau trimise pe canalele secretizate, la Bucureşti. Volumul de informaţii era atât de mare încât, practic într-o tură, am trăit acele zile, un ofiţer, timp de opt ore, nu făcea altceva decât să înregistreze radiogramele venite în tura respectivă. De multe ori nu aveai timp, în opt ore, ca să te ridici de pe scaun...Cam acesta era fluxul de informaţii, ceea ce confirmă faptul că Securitatea nu era neprofesionistă.

@ Generalului Iulian Vlad i se poate reproşa orice, dar, prin ordinele pe care le-a dat atunci a evitat, escaladarea conflictelor ce puteau urma.

@ În cursul evenimentelor judeci într-un fel. După... este ca la fotbal.

@ Pe 22 decembrie 1989 îmi doream schimbarea. De ce? Eram tânăr. Aveam 30 de ani. Şi doream altceva, pentru copiii mei. Acesta era motivul pentru care, în acea dorinţă, de a schimba ceva, în mod real, am vrut să fiu prezent acolo, unde se mai afla fostul şef de stat şi să fac ceva, pentru acel moment.

@ Era pentru prima oară când am intrat în sediul Comitetului Central al P.C.R., până atunci nu mai avusesem ocazia. Am intrat odată cu cei care erau mai mult, sau mai puţin revoluţionari.

@ Acolo, în sediul C.C. al P.C.R. l-am întâlnit pe generalul Iulian Vlad, care era, aş putea spune, înghesuit de revoluţionari.

@ Atunci am avut un moment firesc pentru un ofiţer, care trebuie să îşi apere comandantul, şi l-am luat pe generalul Iulian Vlad de mână şi am spus că trebuie să îl ducem la etajul cinci, unde era Comandamentul Gărzilor Patriotice. Revoluţionarii au avut încredere în mine, pentru că arătam la fel ca ei. Şi eram pătruns de aceleaşi sentimente.