Christopher R. Hill: America se întoarce în Irak
0
Decizia preşedintele Barack Obama de a spori numărul trupelor terestre americane din Irak şi de a le plasa în provincia Anbar, preponderent sunnită, a stîrnit numeroase discuţii aprinse.
În Statele Unite, dezbaterea publică a pus pe tapet experienţa Vietnamului, unde desfăşurarea tot mai masivă de acţiuni militare a dus la o împotmolire gravă. În lumea arabă, însă, este pusă în discuţie ramificarea politică a deciziei: nu înseamnă înarmarea miliţiilor sunnite că SUA a pierdut speranţa unui Irak unitar?
Din cauza ameninţării pe care o reprezintă Statul Islamic pentru Irak şi Orientul Mijlociu şi a apariţiei sale într-un moment cînd se pregăteşte maratonul campaniei electorale prezidenţiale din 2016, atenţia acordată implicării politice americane este de înţeles. Dar dacă criza actuală va avea un happy ending – sau măcar unul tolerabil – depinde înainte de toate de ceea ce hotărăsc să facă jucătorii din regiune.
De cînd a început criza, s-a pus tot mai des întrebarea dacă liderii irakieni şiiţi – mai ales fostul prim-ministru Nouri al-Malik şi succesorul său, Haider al-Abadi – s-au străduit suficient să stabilească un contact cu minoritatea sunnită a ţării. Deşi sunniţii reprezintă doar în jur de 20% din populaţia Irakului, ei joacă un rol extrem de important în determinarea destinului ţării. Secole de-a rîndul au fost un element-cheie al claselor conducătoare din Mesopotamia şi senzaţia lor de a fi legitimi este palpabilă. În plus, în afară de Siria, sunniţii conduc toate ţările arabe, inclusiv cele în care sînt o minoritate (ca, de pildă, Bahrain).
De fapt, sunniţii beneficiază de o strategie de profunzime („strategic depth“) în tot Orientul Mijlociu arab. Sînt conştienţi de asta, la fel ca şiiţii. Un Irak condus de şiiţi nu va avea aliaţi naturali în Orientul Mijlociu arab.
Înainte de răsturnarea lui Saddam Hussein condusă de SUA în 2003, caracterul mai curînd secular al Irakului i-a făcut pe mulţi să creadă că ţara era un teren fertil pentru democratizare. Dar atunci cînd structurile politice naţionale – chiar şi cele „malefice“ – sînt demantelate, oamenii nu îmbrăţişează în mod inevitabil democraţia.
Irakul post-Saddam a devenit o ţară de politici din ce în ce mai sectare şi destrămarea structurii de putere a sunniţilor a accelerat acest proces. În timp ce şiiţii s-au întors, sunniţii au fugit din ţară. Chiar şi în zilele noastre, sunniţii votează pentru sunniţi, iar şiiţii pentru şiiţi.
Dacă Maliki sau Abadi ar fi Nelson Mandela, ar recunoaşte imperativul unui dialog cu sunniţii şi ar acţiona ca atare, propunîndu-le să participe la viitorul ţării. Acest lucru nu s-a întîmplat în mod firesc, deşi SUA au făcut tot posibilul pentru a încuraja guvernul să adopte această direcţie.
Oricît de importantă ar fi colaborarea dintre şiiţi şi sunniţi, adevărata problemă în Irak – şi în cea mai mare parte a Orientului Mijlociu – este dacă şi cum se vor confrunta sunniţii cu propriii lor extremişti. Pot ajunge sunniţii din Irak şi din alte ţări să înţeleagă că Statul Islamic reprezintă pentru ei o ameninţare mai mare decît şiiţii?
Deocamdată, dovezile sînt amestecate. Cînd saudiţii privesc spre regiune, văd cum creşte puterea şiiţilor, pe care mulţi îi consideră o ameninţare existenţială (şi recunosc deschis că nu Israelul reprezintă primejdia). Statul Islamic este şi el un pericol, iar sprijinul Arabiei Saudite în a-l combate este vital.
Şi atunci ce ar trebui să facă SUA? Numărul candidaţilor la preşedinţie a crescut şi mulţi dintre ei şi-au făcut o datorie zilnică din a critica politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu. În realitate, însă, politica adoptată de SUA include deja o mulţime de ingrediente necesare succesului: un dialog regional cu Iranul în completarea discuţiilor nucleare, încurajarea unei coaliţii regionale, care include Arabia Saudită, pentru a lupta împotriva Statului Islamic, eforturi de a face să progreseze reconcilierea în Irak, de a sprijini forţele sale armate şi de a oferi triburilor sunnite un ajutor bazat pe loialitatea faţă de ţară.
Este evident că ar trebui făcut mai mult, mai ales în Siria, unde apelurile de la început de a schimba regimul par acum periculos de naive, din cauza lipsei unui proces politic şi a caracterului multora dintre forţele opoziţiei. Cu toate acestea, în general, SUA abordează multe dintre problemele cele mai importante ale regiunii în mod corect. Problema nu este însă, în primul rînd, una care ţine de abilitatea şi forţa Statelor Unite. Politicile americane nu vor fi niciodată un substitut pentru lipsa capacităţii de a conduce şi a viziunii despre viitor din regiune.
În ciuda criticii la adresa conducerii şiite din Irak, există vreo încercare a guvernului sunnit din regiune de a stabili un contact? Crede cineva realmente că saudiţii au ajuns să accepte realitatea dominaţiei şiite în Irak şi că sînt gata să dezvolte reţeaua de relaţii pe care doi vecini ar trebui să o făurească într-o proximitate dominată de crime grave? De ce nu a fost iniţiat un dialog religios, care să diminueze puterea de atracţie a ideologiei sectare? Denunţarea şiiţilor ca apostaţi şi păstrarea tăcerii în faţa atacurilor continue asupra locurilor lor sfinte nu a făcut decît să adîncească prăpastia care îi desparte...
Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.
Christopher R. Hill, autorul acestui articol, este fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, decan la Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver şi autor al volumului Outpost.
© Project Syndicate, 2015 - project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Se încarcă comentariile...
