Dezbaterea Trump-Clinton văzută de la Bruxelles: loviturile în perspectivă

În dezbaterea Trump-Clinton, cel puţin două teme privesc direct relaţia cu Europa. Fără ca niciuna să fie perfect definită, dincolo de accentele polemice, dar deschizând deja un nou tip de agendă. Cu nişte lovituri masive în perspectivă.

Prima chestiune a fost cea care s-a referit, în general, la acordurile comerciale încheiate de SUA, concentrându-se imediat pe trei dintre ele, NAFTA, TTP şi TTIP. Primul, acord de liber schimb la nivelul Americii de Nord, semnat şi funcţional, al doilea, Tratatul de liber schimb Trans-pacific şi apoi TTIP, cel care se află în negocieri, acoperind o posibilă relaţie similară cu Uniunea Europeană. 

Trump a acuzat NAFTA „drept cel mai prost acord comercial semnat poate vreodată în lume, dar, în orice caz, semnat vreodată de SUA”, deoarece, în opinia sa, a provocat pierderi masive de locuri de muncă în industria manufacturieră, „cu 20%, 30% sau câteodată cu 50%”. Demers în logica unei politici protecţioniste pe care doreşte s-o impună şi care ar urma să creeze locuri de muncă în linia unui celebru logan de campanie: „America First!”. Trump a continuat criticând la modul violent intenţia prezumată a lui Hillary Clinton ca, în cazul în care va fi aleasă, să semneze TTIP.

Mesajul 1: în caz de victorie Trump, marele acord TTIP poate fi socotit mort şi îngropat, lovitură majoră în perspectivă pentru speranţele europene de a revitaliza sectoare economice prin preconizatele scăderi sau eliminări de bariere tarifare. De unde, la Bruxelles, reacţii imediate de sprijin, în continuare la fel de puternice, pentru Hillary Clinton pentru care administraţia Obama transmisese deja semnale că, în cazul în care TTIP nu va fi semnat până la finele mandatului, atunci sarcina va fi trecută lui Hillary... cea care definea odinioară TTIP drept un „NATO economic”. Ceea ce, în termeni generali, cam aşa şi este.

Mesajul 2: e vorba despre NATO şi securitatea spaţiului euro-atlantic. Este vorba despre infinit mai mult decât de diferenţe de optică. Dacă, în viziunea lui Hillary, prezenţa SUA în cadrul NATO şi cooperarea cu aliaţii rămâne esenţială, pentru Trump, NATO poate fi o organizaţie „depăşită”. În opinia sa (şi aici a răsunat un semnal violent de alarmă la Bruxelles şi în multe capitale ale ţărilor aliate):

„Apărăm Japonia. Apărăm Germania. Apărăm Coreea de Sud. Apărăm Arabia Saudită. Apărăm ţări. Şi ele nu ne plătesc ceea ce ar trebui pentru că le oferim un serviciu enorm şi cheltuim o avere... ar trebui să se poată apăra singure sau să fie obligate să ne ajute. În cazul unei ţări care are 20 de trilioane de dolari, chiar trebuie să ne ajute...”.

Pe modelul logicii beliciste Bush, Trump crede că „trebuie să facem ca NATO să meargă în Orientul Apropiat cu noi alături şi cu naţiunile din jur pentru a lovi decisiv ISIS. Şi trebuie să facem asta repede...”. Oare este posibil în condiţiile în care deciziile NATO se iau în Consiliul Alianţei în unanimitate? Sau asta înseamnă, în traducere, remarca cum că ceilalţi trebuie să fie gata să plătească? Oricum, consecinţele unei implicări a NATO ca organizaţie în haosul din Orientul Apropiat ar fi de o gravitate imposibil de anticipat. Mai ales că asta ar presupune un mandat al Consiliului de Securitate sau, iarăşi imposibil de imaginat, o acţiune unilaterală însemnând deschiderea porţilor spre un conflict mondial. 

Mai mult chiar, Trump oferă o perspectivă teribilă criticând dur (cu posibilitatea pentru viitoare acţiuni de anulare a acestora) două tratate negociate şi care sunt considerate drept puncte de siguranţă în sistemul internaţiuonal: cel de asistenţă mutuală cu Coreea de Sud, garantând „umbrela” în caz de atac din partea Coreeii de Nord şi Tratatul cu Iranul. „China ar trebui să rezolve problema pentru noi. China ar trebui să intre în Coreea de Nord. China este atotputernică în ce priveşte Coreea de Nord”, a spus Trump, ştiind sau nu că asta ar putea redeschide coşmarul unor înfruntări regionale de mare intensitate... iar remarcile sunt asemănătoare în cazul Tratatului cu Iranul, „unul dintre cele mai proaste acorduri făcute de ţara noastră în întreaga sa istorie. Tratatul cu Iranul a adus probleme în chestiunea nucleară. Tot ce au de făcut este să aştepte 10 ani şi nimic mai mult. Apoi vor avea în final puterea nucleară”.

Problemele sunt foarte serioase şi este uşor înfricoşător să vezi cum, în două-trei fraze, se discută polemic, dar foarte rapid şi în termeni finali, despre restructurări posibile care pot pune în joc soarta lumii.

Căci asta este miza şi trebuie să vedem dacă există scenarii europene şi naţionale de răspuns la eventualele noi reechilibrări de forţe pe plan mondial în funcţie de rezultatul alegerilor. Niciodată ca acum diviziunile nu au fost atât de profunde şi asta poate duce nu numai la direcţii diferite de politică externă americană, ceea ce este până la urmă firesc, ci la posibilitatea redeschiderii unor mari dosare pe care se bazează acest fragil echilibru geopolitic în care reuşim încă să supravieţuim.

Chestiune fundamentală deoarece SUA reprezintă una dintre axele pe care se sprijină un univers care-şi continuă, cel puţin în acest moment, evoluţia spre o realitate dacă nu bi-polară, pe modelul Războiului Rece, ci cu foarte puţini actori majori. Între ei, foarte greu, s-au realizat acorduri esenţiale, ca cel cu Iranul, spre exemplu, sau există mişcări previzibile în coordonatele de siguranţă date de apartenenţa la marile organizaţii politico-militare precum NATO.

În definitiv, întrebarea la care va trebui să aducă un răspuns alegerea noului preşedinte american este dacă ne vom îndrepta spre un orizont pe care l-am putea caracteriza drept al „acordurilor generale” sau, din nou, spre unul în care dictatului voluntarist, de forţă, i se poate răspunde, în oglindă, printr-o construcţie similară.

Nimic nu este decis, nimic nu este definitiv stabilit şi, după cum se vede, niciun acord nu poate fi considerat drept definitiv şi stabil, fie măcar pentru un termen mediu. Ce înseamnă această dilemă şi pentru ţara noastră, situată deja pe falia majoră de securitate care desparte NATO/UE de lumea Rusiei lui Putin?

În acest sens, noi, în România, construim deja o analiză de oportunitate însoţită de una de risc? Asta ar trebui să facă politicienii, nu să se certe, orbeşte şi stupid, pe scaune virtuale. Nu ştiu dacă se poate, dar ar trebui.