Socialismul simpatic - sau despre revoluţia de cafenea a lui Bernie Sanders

Cine este Bernie Sanders? Pe ce se bazează popularitatea acestui politician atipic? Cum a reuşit un octogenar să cucerească publicul tânăr? Cum a ajuns un senator american care se declară „socialist democratic” să joace un rol major în politica de la nivel înalt din Statele Unite? Şi, nu în ultimul rând, de ce ar trebui să ne intereseze pe noi?

Cu toate eforturile şi în pofida unei campanii remarcabile a lui Bernie Sanders, senatorul de 75 de ani din Vermont, e clar că Hillary Clinton va obţine nominalizarea democraţilor la prezidenţialele din această toamnă. După ce marţi fostul Secretar de Stat Clinton a câştigat alegerile preliminare din Florida, Carolina de Nord şi Ohio distanţa dintre ea şi Bernie Sanders este definitivă.

Numai că Sanders a pus în mişcare mai mult decât nişte voturi într-o campanie internă a Partidului Democrat. Senatorul american a adus în centrul dezbaterii politice din SUA şi din lume câteva concepte care echivalează cu o revoluţie de catifea în mijlocul unei culturi neoliberale. Sanders cere, din epicentrul economiei care impulsionează triumfalismul globalizator, câteva lucruri pe care socialismul democratic le-a adus în Europa de mult timp (şi care sunt azi în pericol): educaţie gratuită, asistenţă medicală gratuită, protecţie socială extinsă, taxare progresivă a marilor averi. E ca şi când ai fluiera în biserică, pentru că în Statele Unite aceste idei au fost tot timpul etichetate drept „comuniste”.

Sanders a fost şi rămâne o figură atipică. Aşa cum arată în volumul auto-biografic „Outsider in the House” (1998), el şi-a asumat un stil de a face politică specific non-conformismului ideologic. Cu accentul său puternic de Brooklyn, actualul contracandidat al lui Hillary Cliton a fost în anii 60 activist fervent şi membru al Ligii tinerilor socialişti. În mod clar Sanders aparţine mişcării de stânga din Statele Unite care a fost adeseori ironizată cu porecla jignitoare de socialism „de canalizare” (sewer socialism), respectiv, în sens pozitiv, „socialism constructiv”. Ce este această versiune „de catifea” a Marxismului?

De fapt Bernie Sanders, care timp de 20 de ani a fost o voce a stângii progresiste în Congresul american, este întruchiparea conceptului. După ce a câştigat în anii 80 primăria din Burlington, Vermont cu o diferenţă de numai 10 voturi, iar în 1990 a ajuns deputat, după care, din 2006 a fost senator (cf. Jonathan Tasini, The Essential Bernie Sanders and his Vision for America, 2015) şi-a construit o carieră politică pe baza principiilor unui tip de socialism diferit de cel pe care îl cunoaştem în România, de exemplu.

Socialismul constructiv se întemeiază pe ideea unei administraţii locale responsabile, orientată spre eficienţă pusă în serviciul concetăţenilor, prin construirea de utilităţi publice (de unde şi termenul peiorativ). 

Promovarea unor măsuri colectiviste, cum ar fi transport public gratuit sau construirea de locuinţe ieftine pentru grupurile defavorizate, reprezintă exemple pozitive pentru această abordare. Sanders, care îşi descrie propriul mod de administrare a orăşelului Burlington drept „socialism într-un sigur oraş”, nu numai că a înfrăţit oraşul său cu un oraş din Nicaragua în timpul intervenţiei reaganiste împotriva lui Ortega, sau cu Yaroslavl din Uniunea Sovietică în perioada cea mai dură a războiului rece, dar a fost un excelent manager.

Lui Sanders, deşi i se impută tot felul de bazaconii, rămâne un model pentru ce trebuie să facă un politician local (şi naţional) progresist. Progresiştii din America nu trebuie confundaţi cu impostorii generalului Oprea de la noi, care, aidoma personajelor lui Caragiale „iubesc progresul, dar urăsc progresismul”. Această filosofie politică este opusă reacţionarismului sau conservatorismului retrograd, iar pentru a înţelege socialismul „sandersian” trebuie să înţelegem în ce constă această poziţie ideologică.

Discursul progresist presupune justiţie socială şi, mai ales, redistribuirea averii în societate. De aici provine războiul lui Sanderss cu miliardarii şi atacurile împotriva fraţilor Koch sau a celor şase bănci care controlează 65% din produsul intern brut al SUA. Mantra cu care Sanders a cucerit un public important din America („bogaţii devin tot mai bogaţi, săracii tot mai săraci”) a făcut ca susţinătorii lui Sanders să coalizeze diverse grupuri sociale. Pentru că nu războiul lui cu miliardarii a atins coarda sensibilă a electoratului, ci faptul că veniturile medii ale concetăţenilor săi au scăzut constant în ultimii ani. În condiţiile în care discrepanţele de venituri din SUA sunt astăzi mai mari ca oricând - conform unor date cele mai bogate 160.000 de familii din America deţin averi egale cu cele ale 145 de milioane de concetăţeni – necesitatea redistribuirii poverii crizei devine o obligaţie.

Celebra formulă 1% împotriva celor 90%, care a fost utilizată şi de către mişcarea „Occupy Wall Street” se aplică şi în alte contexte, dar mai ales României. După cum Sanders spune că America este o oligarhie – de unde şi confruntarea dintre el şi Wall Street – este regretabil că în România nu avem o coaliţie politică prin vocea căreia să fie re-echilibrată dinamica economică a acestei ţări. În condiţiile în care primii 300 bogătani ai României deţin averi cumulate care reprezintă aproape 30% din PIB, inegalitatea economică devine flagrantă, iar sărăcia generalizată inacceptabilă.

Conform datelor Eurostat, în România (şi Bulgaria) se înregistrează cele mai mari inegalităţi din Europa. Nu e de mirare că nu simţim creşterea economică, în condiţiile în care averea României se află astăzi în mâna unei elite compuse din câteva sute de oameni, iar peste 8 milioane de concetăţeni trăiesc la limita sărăciei.

Revenind la exemplul lui Sanders, susţinând clasa muncitoare şi concetăţenii cu venituri mici, acesta s-a poziţionat acolo unde politicienii americani nu îndrăznesc, adică în zona unui discurs anti-capitalist, care era de neconceput în America lui Reagan. Propunând aşa-numita filosofie „Robin Hood” în taxare, exprimată printr-o taxă cu acelaşi nume, strategia lui Sanders porneşte de la ideea curajoasă conform căreia bogaţii trebuie să fie impozitaţi suplimentar. Evident, necesitatea unei astfel de reforme este imperios necesară şi la noi.

Şi, nu în ultimul rând, Sanders foloseşte adeseori cuvântul „revoluţie”, asociindu-l unor schimbări extrem de necesare în sistemul politic şi electoral. Un alt concept pe care ar trebui să îl importăm şi în dezbaterea politică de pe malurile Dâmboviţei este acela al revoluţionării complete a modului cum se derulează alegerile. Pentru că, de fapt, aşa cum sugera Colin Crouch, America (şi probabil lumea întreagă) a intrat în epoca „post-democraţiei”. Procesele democratice sunt de fapt „înscenate” de către nişte specialişti în comunicare politică, iar politicienii nu sunt decât nişte marionete care joacă nişte roluri prestabilite prin sondaje de opinie. Lor li se opune un politician ca Bernie Sanders, care are patru copii şi cinci nepoţi, care a demonstrat că se poate face administraţie publică şi fără susţinerea grupurilor de interese economice.

Do you „feel the Bern”?