Alcomobilismul: „mere“ pe drum sau mai „mere“ una?

Du-m´ acasă, măi Hyundai, cu grămada ta de cai, adăpaţi cu hidrogen sau de-un grup electrogen. Conducerea autonomă este, într-adevăr, o invenţie genială, dar nu că să te feisbucăreşti, uaţapeşti sau, mai rău, să te iutubezi, alea sunt pentru pubertăreii noştri cu blugii ferfeniţă prin jurul genunchilor.

Nuuu, conducerea autonomă e „du-m´ acasă, măi tramvai“, e „ţine-mă, căluţ, în şa şi mă du la mândra mea“, „că m-am rupt de la tejghea“, „am băut, şi tot aş bea, da´acuma vreau acasă, la nevasta mea focoasă“. Sau furioasă?

Oricum, autonomia asta pe roţi, născută din aia pe potcoave, când căluţii deştepţi îşi duceau acasă stăpânii afumaţi, e genială! Da, da´nu cu preţul asta, băi Mefisto electronic, oricât de autopurtăreţ ai fi. Curent ţi-oi da sau gaz ţi-oi da, dar sufletul din mine?

Cum să-ţi dau eu ţie palinca mea curată şi străvezie prin care vezi cerul albastru de dimineaţă şi soarele trezindu-se? Măcar el.

Cum să-ţi dau coniacul meu frumos ca soarele, când se scufundă-n mare, la culcare?

Las´ c-au mai încercat mulţi să ne fure bucuria asta a sufletului - ăia cu Brexitu´ de acum, da, bre, pe la 1750 ăia au inventat taxa pe gin, ba chiar şi licenţa pentru vânzarea lui, după ce consumul acestei minunate licori se înzecise în cincizeci de ani.

Şi cu ce i-a ajutat? Or americanii aia cu prohibiţia lor care n-a făcut decât să întărească Cosa Nostra la New York şi pe Al Capone la Chicago.

Da´ Gorbaciov, care a vrut să-şi ducă poporul de la votcă la apă, că nici o bere nu mai găseai, acum cea mai la preţ sticlă e votca Gorbaciov, uite aşa s-au răzbunat. Ce n-a reuşit un preşedinte american, un rege englez şi un secretar de soviete să reuşească acum Hyundaiul meu de tablă? Să ard ţuica în Hyundai, pentru suta lui de cai? Chit că face lucruri bune, da´ de ce zeamă de prune?

Trestie de zahăr

Că doar poate îngurgita şi din aia din borhot de coji de cartofi, din ciorchini tescuiti, din morcovi fleşcăiţi şi copaci putreziti. Şi din aia de trestie. Da, de trestie. Brazilienii îşi cultivă trestia de zahăr prin stepele de lângă Sao Paolo numai pe 2% din terenul agricol, şi au şi de băut, şi pentru maşinuţă, exact juma’- juma’. Şi au peste treizeci de milioane de maşini din astea, făcute pentru ei de Volkswagen, Ford, Toyota şi câţi alţii! Ar putea să planteze chiar de treizeci de ori mai multă trestie din asta pe ogoarele lor, şi tot le-ar rămâne destulă arătură şi pentru de-ale gurii.

Şi oricum, în rezervor pui doar când este, câtă este, de restu´ benzină, după cât a primit benzinarul în ziua aia: 5 litri de rom de trestie, 50 de benzină din ţiţei, sau invers, sau o treime şi două treimi.

Motorul e deştept şi înţelege ce i se da, pentru că are un spion în rezervor, aşa că se gândeşte cât şi când înghite (pe limba inginerilor - adaptează deci doza de injecţie şi avansul la aprindere).

Şi maşina mai trage? Şi încă cum! Romul se flambează doar, nu-i aşa? Benzina - nu. Şi motorul are şi el gustul lui. Şi de mulţumire pentru o duşcă zdravănă de rom, îţi mai da nişte căluţi-putere, pe care când bea benzină îi ţine ascunşi. Nu-i grozav?

E adevărat că pentru aceiaşi căluţi suge mai mult rom decât benzină, nu numa´ de gust, dar aşa vrea chimia, romul are ceva oxigen în el, benzina nu, de aia la porţia de aer pe care o trage în plămânii lui cilindrici, motoraşului îi trebuie mai mult rom. Ei, şi? La 22 de cenţi litrul, nu doare. Mai ales că brazilienii storc 8.000 de litri la hectar. Bună treabă.

Din ce putem face o tărie bună

După ei au mai învăţat-o şi alţii. Americanii fac motopalinca lor din porumb şi din cereale. E adevărat că scot numai 4.000 de litri la hectar, şi ceva mai scump, cu 35 de cenţi. Din păcate, mexicanii fac dumping cu asta, vânzându-şi mâncarea de la gura la americani, pentru bani. Dar ce nu vinde omul pentru bani, la americani, începând cu plantele interzise?

La americani le-ar ajunge 4% din terenul lor arabil pentru a-şi face singuri motopalinca pentru toată flotă lor de automobile făloase. D´astea cu motopalinca amestecabila cu benzină au deja peste 18 milioane în circulaţie. India, China şi Tailanda produc împreună aproape tot atâta trestie de zahăr cât Brazilia, dar peste asta au atâtea resturi de plante, începând de la tulpinile de orez!

Dar în Africa? Da, şi nu prea. De ce? Pentru că au prea multe terenuri necultivate. Din cauza sărăciei, din cauza lipsei de maşini agricole, din atât de multe alte cauze despre care ar trebui să-şi bată capul nişte politicieni de ispravă.

Dar potenţialul câmpurilor africane e imens! Prin cultivarea a numai unei jumătăţi din terenurile aride până acum în lume ar putea fi hrănite toate motoarele de pe planetă. Şi nu numai motoarele.

Bananele, orezul şi porumbul oferite copiilor care acum rabdă de foame, cojile, tulpinile şi cocenii date la fermentat şi distilat, motopalinca stoarsă din ele vândută la americani, nemţi şi englezi ca să-şi hrănească Fordurile, Mercedesurile şi Rollsurile.

Africanii ar avea aşa şi mâncare, şi ocupaţie, şi dolari. Şi-ar mai risca cineva, atunci, viaţa, traversând Mediterana într-o epavă ruginită, pentru sclipirile unei lumi atât de promiţătoare, dar pentru ei atât de neprimitoare?

Putere din tărie

Migraţia s-a iscat din toate timpurile de la foame şi de la lipsuri. Cum a fost cu barbarii pe timpul Imperiului Roman? Erau nemţi bărboşi, care treceau Alpii spre sud, în căutare de hrană şi bunăstare. Deci istoria asta, nu cu Roma, ci cu romul pentru alcomobile, sună tare bine. Bine şi pentru noi: Rom-Petrolul nostru e de bun augur. Ţiţeiul din mare, romul adus de vapoare. Şi dacă vreun petrolier se mai duce la fund, fără bălţi de petrol pe mare. „Nix sardele în ulei, nici plătică în ţiţei, doar balene afumate cu alcool, hai, sănătate!“ (citat din peroraţiile unui savant cherchelit, în romanul „Creatori de Automobile“, Editura Coresi, 2017).

Unde mai pui că piraţii n-ar mai ajunge prea departe cu prada, c-ar fi aşa de chiori că n-ar mai vedea rada.

Şi tot vorbind despre mare, să ne gândim, că dacă trestia de zahăr are nevoie pe câmp de apă, algele se bălăcesc numai în apă. Şi sunt multe, foarte multe, şi se mai şi înmulţesc aşa de repede. Vom avea distilerii flotante pentru gin marin sau pentru tescovină marină.

Bun, dar o problemă tot mai rămâne: dacă un alcool din ăsta arde în motor produce bioxid de carbon şi apa, la fel ca benzina, nu-i aşa? Deci tot la efectul de seră în atmosferă ajungem. Vrem, nu vrem, gheţarii tot îi topim. Chiar aşa să fie?

E adevărat că dacă ardem carbonul din plantă transformată în alcool, ajungem la bioxid de carbon. Doar că planta următoare, care va ajunge tot în rezervor, are nevoie de bioxid de carbon, pe care îl transformă prin fotosinteză în propria hrană, lipide, proteine, dar în special glucide, adică hidraţi de carbon.

Aşadar, carbonul nu se înmulţeşte: atât am dat, atât am luat. Aşa se naşte un circuit natural. Toate bune şi frumoase, dar cu ce energie punem circuitul asta fotosintetic în mişcare? Cu energia pe care ne-o dăruieşte soarele, agentul de lucru fiind apa din nori sau din stropitori. Şi aşa am ajuns din nou la plante în loc de panouri solare, care ne-au invadat atâtea câmpuri. Apa în loc de electroliţi, tulpini fermentate în loc de nichel, cadmiu sau litiu.

Poţi face tărie mai frumos ca în rafinărie

Natura ne învaţă. În fond aşa funcţionam şi noi, fiinţele umane sau neumane: ingeram plante şi lichide din plante, bem apa, apoi digeram la soare, vara la Mamaia, iarna la Sinaia, cu arderi mai mult sau mai puţin complete, din care rezultă gaze mai mult sau mai puţin nocive, dar şi îngrăşăminte pentru ogoare, pentru viitoarele plante.

Bine că nu ne-a fost dat să consumăm benzină sau motorină, că ne-am fi trezit şi cu catalizatori în pantaloni, în care, colac peste pupăză, ar mai trebui, conform legilor isterice moderne, să mai injectam şi câte o duşcă de AdBlue din ăla, adică pipi rafinat, dintr-o sticlă pusă la chimir sau din producţia proprie, filtrată prin nişte izmene speciale, cu sârmuliţe de platină. E, hai să nu facem acuma pe noi!

Natura pe care o vedem, pe care o mirosim, pe care o gustăm, dar pe care, de atâtea ori, nu o simţim, buna asta de natură ne oferă totul, ne arată totul. De ce găurim, atunci, adâncurile pământului, de ce scotocim fundurile de mări pentru zeama aia urâtă şi rău mirositoare?

Hai să ne mai uităm şi în sus, la soare! Dacă natura şi-a creat un circuit în care agentul de lucru e bioxidul de carbon, de ce vrem noi să-l facem cu apă, cu hidrogen încolo, hidrogen încoace. Pentru că neavând nimic de-a face cu carbonul pare mai inofensiv, pentru că bioxidul de carbon din atmosferă duce la efectul de seră şi la încălzirea planetei? Da, dacă îl înmulţim. Dar dacă rămâne tot atât, înainte şi după motor?

Gândim puţin prea simplu câteodată. De fapt, e şi mai simplu, dar la asta trebuie să ne gândim bine.