Frudisiac a fost ocupat de nişte războinici intergalactici!

Mă gândesc eu aşa acum câteva zile, hai să văd ce mai e şi pe la Frudisiac, fiindcă sunt la doi paşi de biroul meu, deşi eram sigur că nu voi găsi ceva diferit. Nici nu ar avea de ce să schimbe, desigur, ştiu că le merge foarte bine aşa cum sunt.

Mă duc spre ei, aşadar. Cunosc toate străduţele din cartierul Dorobanţilor şi cu ochii închişi, aşa că nu eram prea atent la drum, mă gândeam la ale mele.

Intru şi, dintr-odată, mă trezesc buimăcit din gândurile mele, într-un vuiet de zbierete, urlete şi strigăte de război. Ies în fugă, fără să mă uit în urmă, zicându-mi, Doamne, oare unde oi fi ajuns, să vezi că am greşit stradă şi cine ştie unde oi fi intrat...

Mă dau câţiva paşi înapoi, întorc capul şi văd baraca neagră a lui Frudisiac, pe care o ştiu atât de bine, măsuţele în faţă, casa ambasadorului Egiptului vizavi, cu steagul fluturând pe catarg şi cu poliţistul vigilent în faţă, cu arma la brâu.

Stau, analizez situaţia, o întorc pe toate părţile, fac diverse scenarii, însă toate duceau către o singură concluzie: Frudisiac nu putea să fie decât într-un singur loc, şi anume după uşa aceea din care se auzeau urletele până în stradă, de-acum.

Îmi fac curaj, trag aer în piept şi intru din nou! Nişte războinici miniaturali alergau în cerc, treceau peste scaune şi pe sub mese cu o dexteritate pe care eu nu o asociasem până acum speciei umane, ci celei feline sau regnurilor înrudite. Zbierau din toţi bojocii şi nu mi-a fost prea clar de la început cu cine se luptau. Căpetenia oştirii, sau poate chiar regele în persoană, stătea în fund pe podeaua cafenelei şi urmărea bătălia, aparent foarte satisfăcut de rezultatele asaltului intergalactic. Era un rege tânăr, chiar foarte tânăr, şi vorbea cu micii războinici într-o limbă străină, când le transmitea comenzile, sau cine ştie ce le spunea el.

La o masă stăteau două prinţese în pantaloni scurţi. Foarte, foarte scurţi. Îi urmăreau cu coada ochiului pe soldaţii stelari, şi ele aparent foarte satisfăcute de imaginaţia şi de puterea micilor lor plămâni. Părea să fie o relaţie de filiaţie directă între prinţesele cu pantaloni foarte scurţi şi micile creaturi, bănuială confirmată definitiv la sfârşitul luptei şi teleportarea lor către alte galaxii. Cât nu se uitau la micii vikingi, discutau aprins, cam ce vorbesc prinţesele cu pantaloni foarte scurţi între ele, de obicei. În româneşte.

M-am gândit că or fi închiriat Frudisiacul pentru filmările la vreo nouă serie din Războiul Stelelor sau pentru vreo repetiţie a unei piese de teatru. Dar nu, o chelneriţă a reuşit să-mi transmită până la urmă că pot să mă aşez la o masă dacă vreau să mănânc ceva.

M-am aşezat în cel mai îndepărtat colţ şi am stat tot timpul cu ochii în patru ca nu cumva să mă ia şi pe mine drept un extraterestru, vreun căpcăun al întunericului, şi să vină să mă neutralizeze cu o sabie atomică, sau cu cine ştie ce s-o mai fi inventat pentru cei foarte mici de când nu mai sunt eu în temă cu acest subiect. Însă am avut noroc, m-au ignorat complet cât am stat la Frudisiac...

Am luat un sandvici cu burrata şi avocado, cred. Eu nu mănânc sandviciuri, însă cum alternativa era o salată – cam tot meniul lui Frudisiac, adică – am făcut-o şi pe asta, pentru că voiam să mai stau, devenisem curios să văd ce vor face mai departe personajele din episod.

Sandviciul de la Frudisiac a fost chiar o mare surpriză, l-am mâncat cu plăcere, mi-a plăcut, spre mirarea mea. Şi mi-a plăcut şi de una dintre cele două chelneriţe, dezinvoltă, naturală şi cu replică, ba chiar zâmbitoare din când în când.

Nu ştiu dacă aceste războaie printre clienţi fac parte din conceptul Frudisiac, spre a sublinia şi mai bine specificul scandinav tolerant al locului, sau dacă or fi fost şi ei luaţi prin surprindere de asaltul care s-a dat asupra lor, urmat de cucerirea cafenelei şi de ţinerea celorlalţi clienţi drept prizonieri de război.

Dar, oricare ar fi răspunsul celor de la Frudisiac, e o ocazie să pun această întrebare cititorilor mei, de multă vreme îmi tot stătea în tastatură. Aşadar, părerea cititorilor în această delicată chestiune e aşteptată cu mult interes: dacă, cum şi ce ar trebui să facă într-o astfel de situaţie, într-un restaurant public, cele trei tabere de pe câmpul de bătălie? Adică regele şi prinţesele cu pantaloni scurţi, pe de o parte, personalul restaurantului, pe de alta, şi oştirea clientească, în cele din urmă. Fiindcă pe micii războinici nu-i punem la socoteală, desigur, ei fac ceea ce trebuie să facă.

Sigur, întrebarea a mai fost pusă, şi de fiecare dată bătălia s-a continuat şi pe Internet. Nu s-a ajuns la un tratat de pace până acum şi nu cred că se va ajunge vreodată. Dar măcar să vedem ce crede fiecare, să nu cumva să ne imaginăm altceva...