Legendele unor cârciumi de Bucureşti

Există sau a existat un număr de cârciumi în Bucureşti al căror proprietar mi-ar fi plăcut să fiu, nu pentru că locurile de care vă voi vorbi ar fi vreo mină de aur, ci pentru că sunt o mină de amintiri şi poveşti strânse într-o viaţă.

Cârciumi vechi – şi, când spun „vechi”, spun ante-revoluţionare; au mai rămas puţine într-un oraş ce caută noul cu dinadinsul. De fiecare dată când merg la Paris, îmi face o deosebită plăcere să caut pe pereţii fiecărui stabiliment culinar în care intru autorizaţia de alcool, deoarece pe aceasta se află anul înfiinţării. În general, acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de câteva generaţii, acolo lumea trăieşte din această afacere şi o lasă moştenire, acolo o cârciumă este o meserie în care te implici, nu o investiţie pe care ai făcut-o pentru că aveai ceva extra-bani din imobiliare sau vânzări de maşini din Germania. Revenind la oraşul de sub Dealul Mitropoliei şi la cârciumile lui, nu mă pot abţine să nu observ că, din şase cârciumi celebre pe care mi le-am dorit, doar într-una mai pâlpâie uşor candela unor vremuri ce le-au făcut poveste.

– Caru' cu Bere – e cea mai bine păstrată dintre toate. A fost preluată în 2005, uşor restaurată şi repusă în circuit. E tot timpul plină şi faptul că, atunci când treci seara prin faţa ei, pereţii vechi de o sută de ani respiră în stradă muzică, râsete şi sunet de halbe ciocnite, mă face să mă bucur. Am intrat în Car alături de noul proprietar, în ziua în care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele şi, fără să exagerez, absolut orice bucăţică de zid, orice masă veche, orice bucată de podea slinoasă respira istorie. A fost momentul în care am plasat-o poate pe locul întâi în „cârciumi pe care aş vrea să le am”.

– Capşa – O cârciumă la ale cărei poveşti am crescut cu gura deschisă, cu mult înainte de a lua contact fizic cu locaţia. Fratele bunicii mele (şoferul regelui Mihai, până în 1948) avea o mulţime de poveşti pe care le trăise acolo. Ascultam şi îmi imaginam o lume întreagă de aristocraţi, industriaşi, moşieri, artişti, între zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai târziu, am regăsit exact acea lume imaginată de mine, în amintirile lui Alexandru Paleologu despre Capşa. Azi, la 2009, Casa Capşa este o locaţie frumos restaurată, dar care a pierdut tot... dar absolut tot din sclipirea şi spiritul de altădată. Mi-e greu să spun unde ar fi greşeala, poate în abordarea noii locaţii, poate în meniu, poate în comunicare sau poate (şi aici iar îl citez pe Paleologu) nu mai există oameni pentru Casa Capşa. 

– Cireşica – celebritatea acestei cârciumi vine din postarea ei în imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generaţii de artişti celebri s-au oprit la Cireşica după repetiţii, pentru „una mică”, şi au plecat de acolo două zile mai târziu. La Cireşica se obişnuia să bei vinul pe „doape”, adică atunci când comandai o sticlă de vin ţi se lăsa dopul, pe care îl băgai în buzunar. Dimineaţa la notă, numărul dopurilor din buzunar trebuia să corespundă cu cel al sticlelor de pe notă. Din gama „poveşti cu celebrităţi”, la Cireşica vodka se servea în pahare mari de apă, iar apa în pahare mici de vodkă, astfel că, pentru privitorii neavizaţi, „maeştrii” păreau că beau multă „apă” cu puţină „vodkă”. Locaţia a fost scoasă şi ea la vânzare la un moment dat, s-a redeschis renovată într-un stil ce o facea o altă cafenea din Bucureşti, practic singurul lucru autentic rămas fiind numele. Apoi s-a închis din nou.  

– Nicoreşti – ăsta e un local apărut în perioada comunistă şi celebru pentru faptul că era loc de petrecere pentru securişti. Unii l-ar dărâma pentru asta, eu sunt de părere că o istorie se asumă, ba mai mult, atunci când devine istorie, ar trebui profitat. În ziua de azi,Nicoreşti este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt şi ei de atunci... ba mai mult, recunosc în câte un client ce stă singur la o masă nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului, are înca parpalacul de piele din dotarea serviciilor. Din păcate, Nicoreşti este o cârciumă ce merge în virtutea unui renume şi va sfârşi, ca atare, fără nicio idee de reinventare. 

– Bolta Rece – celebră şi ea pentru petrecerile fără termen şi pentru lumea pestriţă, pentru mititeii delicioşi şi vinul dosit. În ziua de azi, acest restaurant reprezintă cel mai bine dintre toate locaţiile pomenite termenul de: „s-a dus”. A fost renovat prost, kitsch, nu mai spune nimic de istoria lui. Un loc frumos, ratat impardonabil.

- Şarpele Roşu -  Astăzi o ruină în curs de demolare, ce înghite în molozul şi praful dărâmăturilor poveştile lui Iordache, Dinică, Bănică, Nelu Ploieşteanu şi ale altor personaje ce au făcut – din acel loc – cel mai boem teritoriu bucureştean al ultimelor decenii. Locaţia şi-a depăşit de mult statutul de cârciumă, a devenit legendă încă din timpul în care funcţiona. În 1998, într-o vreme în care eram mult prea tânăr şi mult prea sărac, proprietarul Şarpelui Roşu mi l-a oferit, locaţie + brand, în schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident că nu îi aveam, dar am rămas cu convingerea că, într-o zi, îl voi reinventa. Din păcate, timpul nu aşteaptă, iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. În curând, acolo va răsări probabil un bloc, din ai cărui pereţi noii locatari vor auzi speriaţi noaptea acordurile lui „La Chilia-n Port”, iar luminile citadine vor crea în dormitorul lor, din umbre, silueta – cocoşată peste o masă – a lui Iordache.