Poveste de dragoste

El era însurat şi stătea într-o vilă drăguţă de prin Cotroceni: aer curat, clădiri vechi şi sănătate! Cum şi în sistemul nostru solar sînt rare planetele cu doar un singur satelit care să se rotească liniştit şi privind doar în pămînt prin jurul lor, orice muză care să graviteze prin preajma orbitei lui circumterestre avea acces liber pe propria-i poartă, frumoasă şi din fier forjat.

Fireşte şi politicos, doar după o bătaie timidă. Şi, desigur, doar după ce primea, la o sumară testare anatomo-fiziologică şi ‘telectuală, un punctaj corespunzător. Aşa s-a întîmplat şi cu ea: a cunoscut-o on-line şi i-a plăcut mult, chiar înainte de a o şi vedea. Prima întîlnire doar a consolidat temelia unei viitoare frumoase poveşti de dragoste. Una platonică, cu iz de vremuri vechi, în care Don Quijotele din el trăia cu freamăt bucuria unei priviri candide aruncate cu zgîrcenie de sub genele corect rimelate. Încerca să scoată tot ce-i mai bun din el, convins că avea şi cea mai mare motivaţie pentru asta. I-a compus imediat o odă în metru antic, cu care a umplut rapid un caiet studenţesc, scris mărunt; avea un Mont Blanc vechi, moştenire de la taică-su. A mai făcut-o personaj pozitiv şi zînă bună prin alte cîteva texte de prin ziarele pe unde el publica. Îl prindea ora 1 pe net, vorbind cu ea, încuia maşina şi lăsa distrat cheia în portieră, apoi o căuta înnebunit vreo două ore; ce mai, se îndrăgostise frumos şi temeinic. Dar ea n-a părut nici măcar impresionată, darămite mai mult de-atît. L-a temperat de la un nivel coborît, tăindu-i aripile cu unghiera pe care o avea mereu la îndemînă, în poşetă. Şi mai era şi cu tăişul ciobit! Treabă care l-a dus mai întîi la o coborîre bruscă şi un survol la înălţime mică, pe unde a aşteptat-o încrezător şi cu o atitudine revizuită în minus, la un ultim cadril. A urmat apoi, o aterizare drept în bot, într-un cîmp cu coceni de porumb rămaşi neculeşi din toamnă; era în zonă o comunitate rurală care mai mult le trăgea la măsea decît să pună mîna la muncă. E ca şi atunci cînd părinţi cu limite nu prea îndepărtate de originea lor umilă, sau măcar cu dovleacul de pe umeri uşor prea aerat, îi îngrădesc copilului propriu toate pornirile native, cultivîndu-i o aşa-zisă normalitate aflată citind harnic şi pe silabe cotidiene cu tiraj mare şi de o adîncă respiraţie-expiraţie academică. „N-ai voie să desenezi cu stînga, n-ai voie să te joci la pian, nu mergi la bazin, că răceşti, nu poţi să...”

Da, domnule, lucrurile nu trebuie să mai meargă aşa! Oricum nu îmi plăcea la parter şi fără balcon în Militari! Mai avea şi pisică! Şi karmă rea...

Drace, finalul ăsta e dezumflat rău de tot! Povestea s-a răsuflat, trebuie un sfîrşit mai de impact, mai înverşunat, mai veninos. Cred că-s cam frustrat! Formulare simandicoasă, parcă-s o coconetă d-aia cu coc, fustă lungă, dresuri groase şi gogoşari bej. Şi cu cărticica de rugăciuni mereu la-ndemînă. Ce-nseamnă să se termine Hennessy-ul! (...) Trebuie încercat ceva simplu.

Lucrurile astea trebuie să se schimbe! Oricum lui nu-i plăcea la parter şi fără balcon, în Militari! Mai avea şi pisică neagră. Şi karmă rea...

          Parcă-i puţin mai bine; pînă la urmă e bună şi berea asta, zău...

*

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI. şi al volumului „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, lansat la „Bookfest 2016”.