Cum este privită corecţia copiilor în cele mai populare sisteme de educaţie parentală?

Disciplinarea copiilor este una dintre cele mai dificile sarcini parentale, dar, de asemenea, şi una dintre cele mai importante. Esenţial este să-l ajutăm pe copil să-şi formeze o imagine de sine bună. Ca să aibă încredere în propriile forţe, trebuie să-l sprijinim să ia decizii de unul singur, să fie responsabil încă de mic. Dar, pe lângă toate acestea, avem şi prilejul de a-l ajuta să-şi organizeze viaţa, cunoscând şi respectând anumite limite.

Corecţia copiilor sau mai bine zis pedepsele corporale sunt interzise în majoritatea ţărilor europene, atât în familie, cât şi în instituţii de educare şi îngrijire a copiilor. În ţările nordice precum Suedia, Norvegia, Danemarca, legea este chiar dură atunci când vine vorba despre pedepsele corporale, sancţiunile împotriva părinţilor fiind foarte mari, de la amendă, până la luarea copilului din familie. România stă destul de bine la capitolul legislaţie, însă rău tare la aplicarea legii. Deşi pedepsele corporale sunt interzise prin legea 272/2004, în realitate atât în şcoli, în instituţii de protecţie a copilului şi în familie, pedepsele corporale sunt încă considerate metodă de educare. Mai rău decât România sunt, totuşi, Franţa şi Italia, care nu au un cadru legal clar pentru interzicerea pedepselor corporale în familie.

În acest proces de educare, mulţi părinţi se întreabă dacă ar fi mai bine să fie mai permisivi sau stricţi cu copiii lor. Este important să subliniem faptul că părinţii prea permisivi au tot atâtea probleme câte au şi cei prea stricţi. Uneori, părinţii nu au voie să fie permisivi şi este important să nu cedeze şi să nu permită anumite lucruri. De exemplu, nu este negociabil nimic ce intră în sfera securităţii copilului sau a sănătăţii, precum şi cea a educaţiei. Cu alte cuvinte, nu se negociază nimic ce-i pune în pericol viaţa copilului. Alte activităţi pot fi însă discutate, cum ar fi regulile ieşitului afară cu prietenii, venitul la anumite ore acasă, după lăsarea întunericului sau înainte etc.

Rezolvarea rănilor trecutului: rezilienţa

Deşi există o serie de dezbateri şi cercetări pe transmiterea transgeneraţională a abuzului, despre gena care ar fi răspunzătoare de violenţă, majoritatea cercetărilor arată că violenţa nu este ceva care se moşteneşte sau ceva genetic, cât ceva care se învaţă – un comportament pe care îl învăţăm din mediul în care trăim. Cu alte cuvinte, modelele sunt cele care ne influenţează foarte mult viaţa. Sunt copii care vor prelua şi vor păstra modelul învăţat acasă, adică vor fi agresivi la rândul lor când vor fi adulţi sau, dimpotrivă, vor refuza acest model, vor căuta unul mai bun şi îşi vor schimba în bine viaţa.

Există un proces foarte interesant care ne ajută să ne vindecăm de rănile trecutului, se numeşte rezilienţă. În accepţiunea lui Al Siebert, un psiholog american acest concept explicat în termeni foarte simpli reprezinta capacitatea unei persoane de a-si reveni in urma unor experienţe de viata coplesitoare.  Unul dintre pionierii etologiei franceze, Boris Cyrulnik, care este şi neuropsihiatru, psihanalist, psiholog şi autorul unui mare număr de lucrări de specialitate, spune că rezilienţa se referă la aspectele care ne ajută să supravieţuim adversităţilor, traumelor, tragediilor, ameninţărilor sau altor stresori şi să ne continuăm viaţa cu un sentiment de control, competenţă şi capacitate, rezilienţa este capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave - boală, doliu, viol, tortură, atentat, deportare sau război. Cât de rezilient este poporul român putem vedea şi din recent publicata „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală“ a lui Daniel David.

Copilul poate prelua comportamentul violent din familie.

Consumul de alcool, o cauză a violenţei în familie

Tot în dogma modelelor care ne influenţează comportamentul, un studiu pe care  l-am coordonat, „Stiluri parentale şi influenţa asupra consumului de alcool la minori“, arată că, în România, deşi predomină stilul parental iubire-fermitate – adică un echilibru între a-i spune copilului „Te iubesc“ şi a pune reguli –, consumul de alcool este strâns legat de violenţa în familie. În cel puţin jumătate dintre cazurile în care familia era formată dintr-un părinte alcoolic şi unul nealcoolic au existat nepotriviri în felul în care aceştia şi-au educat copilul. Părintele alcoolic era predispus să adopte o atitudine mai severă, abuzivă sau de neimplicare, în contrast cu atitudinea mult mai caldă şi mai indulgentă din partea celuilalt. De aici rezultă stiluri parentale diferite în aceeaşi familie, lucru care-l poate bulversa pe copil şi-i poate influenţa negativ modul în care acesta se dezvoltă.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.