INTERVIU Psihologul Alfie Kohn, despre „schilodirea” generaţiilor într-un sistem competitiv: „Toată lumea pierde când educaţia devine o cursă spre câştig”
0
Renumitul psiholog american Alfie Kohn revine la Bucureşti, unde va susţine, pe 21 mai, o conferinţă pe un subiect relevant pentru întreaga noastră cultură: competiţia şi efectele sale distructive. Expertul în parenting ne-a oferit un interviu în care vorbeşte despre cum ne educăm copiii să poarte “un război fără împuşcături” pentru a reuşi în viaţă şi despre alternativa la un sistem de educaţie care ucide plăcerea de a învăţa.
Unul dintre cei mai apreciaţi experţi în parenting şi autorul bestseller-urilor „Parenting necondiţionat” şi „Pedepsit prin recompense”, psihologul american Alfie Kohn revine pentru a treia oară la Bucureşti, pe 21 mai, pentru o nouă serie de conferinţe organizate de Totul despre Mame. Evenimentul va avea loc la Muzeul Naţional de Artă al României, sala Auditorium, începând cu ora 10.00.
Înainte de cea de-a treia sa întâlnire cu părinţii din România, Alfie Kohn ne-a vorbit despre modul în care competiţia face şcoala mai puţin plăcută şi subminează în mod activ calitatea procesului de învăţare, dar şi despre cât de realist şi de indicat este să creşti un copil care nu este competitiv într-o lume atât de axată pe ideea de competiţie.
„Adevărul“: Din punctul dumneavoastră de vedere, competiţia înseamnă că o persoană are succes numai dacă ceilalţi dau greş. Pe de altă parte, în întrecerile sportive se merge pe ideea de competiţie şi de fair-play, în care este important să participi, nu doar să câştigi. Există o cale prin care competiţia poate fi înţeleasă şi aplicată în mod benefic pentru copil?
Alfie Kohn (A.K.): Competiţia, prin definiţie, este un aranjament în care unii trebuie să dea greş pentru ca alţii să câştige: şi nu este doar opinia mea. Bineînţeles, poţi să fii de părere că există şi beneficii ale unui astfel de aranjament – cum ar fi să înveţi ce este corectitudinea şi spiritul de competiţie – dar şi dacă ar fi un adevăr în acest lucru, nu schimbă natura ostilă în sine a competiţiei. Dacă te gândeşti bine, “sportivitatea” este un concept artificial care nu face decât să ofere o faţă mai frumoasă unui concept mult mai neplăcut, care învrăjbeşte oamenii, îi întorce pe unii împotriva celorlalţi. Sau, ca să o spun altfel, este o modalitate de a muta responabilitatea pentru consecinţele negative de la structură la individ.
Personal, i-aş învăţa pe copii să se joace în cadrul unui concept care nu înseamnă a-i învinge pe alţii, ci care să încurajeze valori ca ajutorarea şi colaborarea în loc să le submineze. Atunci când copiii sunt capabili să se descurce în cadrul unor jocuri bazate pe colaborare, gândite astfel încât toată lumea să acţioneze împreună pentru a atinge un obiectiv comun – în loc de jocuri centrate pe învingerea echipei adverse – nu numai că au parte de mult mai multă distracţie dar nici nu mai este nevoie să-i aduci aminte fiecărui participant că trebuie să-şi accepte înfrângerea şi să ştie cum să piardă.
„Adevărul“: Care sunt efectele negative ale competitivităţii asupra copiilor?
A.K.: Problema nu se referă atât la un spirit competitiv cât la ideea de competiţie în sine. Studiile au indicat şi indică în mod constant patru categorii de efecte atunci când oamenii sunt puşi în situaţii competitive. În primul rând, apare un efect negativ asupra stimei de sine şi, într-o manieră generală, asupra sănătăţii psihologice.
În al doilea rând, subminează relaţiile dintre oameni: competiţia alimentează invidia, agresivitatea, neîncrederea, comunicarea deficitară, ne face mai puţin dornici să oferim ajutor şi reduce capacitatea de a vedea lumea şi din perspectiva altor oameni. În al treilea rând, diminuează bucuria activităţii în sine: dacă joaca, cântatul la un instrument muzical sau pictatul sunt transformate într-un concurs, până şi învingătorii vor deveni mai puţin entuziaşti faţă de activitatea pe care o fac.
Aceste activităţi sunt devalorizate, devin acţiuni făcute cu scopul de a atinge un alt obiectiv, adică cel de a câştiga. În ultimul rând, şi poate cel mai surprinzător, competiţia reduce calitatea a ceea ce fac oamenii, mai ales în domeniile care presupun creativitate sau o gândire complexă. Multe studii au arătat că oamenii, indiferent de vârstă, fac o treabă mult mai bună în astfel de situaţii atunci când nu trebuie să concureze.
„Adevărul“: Ideea de competiţie implică şi teama că în lipsa ei am fi mediocri, că nu am avea realizări remarcabile, motiv pentru care probabil ne şi creştem copiii într-un mediu atât de competitiv. Ce părere aveţi despre această teamă a părinţilor de a avea copii mediocri?
A.K.: Teama că lipsa spiritului de competiţie echivalează cu mediocritatea se bazează pe două lucruri. Primul, ignorarea sau necunoaşterea tuturor cercetărilor care arată că, de fapt, competiţia împiedică oamenii să atingă performanţele de care sunt capabili. Să încerci să faci bine ceva şi să încerci să învingi pe cineva sunt două lucruri total diferite. În viaţa de zi cu zi, aceste două evidenţe arată cu atât mai mult că sunt total diferite. Şi nu numai competiţia stă în calea succesului, situaţia ideală ar presupune nu doar să fie eliminată, ci să fie promovată cooperarea. Un grup care funcţioneză bine are tendinţa de a produce rezultate mai bune decât poate obţine prin forţe proprii cel mai bun dintre membrii grupului.
Cealaltă explicaţie pentru teama de mediocritate – şi mi-a luat un timp să-mi dau seama de acest lucru – se referă la faptul că anumiţi oameni, din motive ideologice, definesc excelenţa în termeni competitivi. Aceştia cred din principiu că nu toată lumea poate avea succes, că “jocul” trebuie să se desfăşoare astfel încât unii să dea greş. Succesul este înţeles în termeni relativi – cât de bine se descurcă fiecare în comparaţie cu ceilalţi. Este de ajuns să ne gândim câteva minute pentru a înţelege cât de coruptă moral şi intelectual este această percepţie. În realitate, nu numai că este posibil ca, să spunem, toţi elevii dintr-o clasă să se descurce bine; şi este exact ceea ce ne-am dori să se întâmple, mai degrabă decât să-i asmuţim unii împotriva celorlalţi împărţindu-i în categorii sau oferind premii numai câtorva.
„Adevărul“: Sistemul de învăţământ din România este bazat pe ideea de competiţie, iar dincolo de calificativele sau notele de zi cu zi, la sfârşitul anului sunt acordate premii elevilor cu cele mai bune rezultate şcolare. Care ar fi alternativa la acest sistem bazat pe competiţie şi în ce măsură credeţi că ar putea fi implementată?
A.K.: Notele sau calificativele sunt şi aşa suficient de nocive. Elevii învăţaţi să se concentreze pe astfel de recompense primite pentru rezultatele şcolare bune, pe care psihologii le numesc motivatori extrinseci, ajung să dezvolte o gândire mai superficială şi să devină mai puţin interesaţi de învăţat în sine. Însă transformarea recompenselor în premii – ceea ce înseamnă să stabileşti dinainte că nu toată lumea poate să obţină un rezultat de top – schimbă un lucru nociv în ceva şi mai rău. Competiţia nu numai că face şcoala mai puţin plăcută; submineză în mod activ calitatea procesului de învăţare. Şi are acest efect contraproductiv - alături de restul consecinţelor distructive pe care le aminteam mai devreme – atât asupra învingătorilor, cât şi a învinşilor. Toată lumea pierde când educaţia este transformată într-o cursă pe care trebuie să o câştigi.
Un astfel de sistem iroseşte talentele tinerilor noştri şi sunt două aspecte de care trebuie să ne îndepărtăm. Primul se referă la a elimina pur şi simplu competiţia, astfel încât fiecare elev să poată învăţa fără să-şi facă griji că acest lucru vine la pachet cu eşecul unui coleg de clasă. Chiar dacă nu suntem pregătiţi să încetăm să mai evaluăm copiii, am putea cel puţin să nu-i mai încadrăm în categorii. Prin urmare, dacă nu suntem pregătiţi să înlocuim notele sau calificativele cu modalităţi mai autentice de evaluare, am putea cel puţin să nu mai tratam şcoala ca pe o întrecere. Al doilea pas este să implementăm în mod concret sistemul de învăţare bazat pe cooperare. Asta înseamnă să ai elevi organizaţi în perechi sau grupuri mici, care să înveţe împreună, nu separat, şi în mod cert nu pentru ca unii să-i depăşească pe ceilalţi.
Zeci de studii ştiinţifice au arătat că, într-adevăr, cooperarea este mult mai eficientă decât orice alt sistem fie el independent sau competitiv. Aşa cum a punctat un cercetător în educaţie rezultatele studiilor sale: ”Toţi laolaltă suntem mai deştepţi decât oricare dintre noi”. Sau aşa cum mi-a spus un puşti de zece ani când i-am vizitat şcoala: ”Atunci când învăţ într-un grup, parcă aş avea patru creiere”. Desigur, este crucial să nu irosim potenţialul învăţării prin cooperare păstrând ideea de premii, concursuri, puncte şi alte reziduuri ale competiţiei existente în şcoli.
„Adevărul“: Într-un articol scris de dumneavoastră comparaţi locurile de joacă ale copiilor cu terenuri de luptă, unde distracţia presupune ca un copil sau o echipă să concureze împotriva altora ca să învingă. Totuşi, aşa suntem învăţaţi că se formează spiritul de echipă, camaraderia. Pot fi acestea învăţate într-un alt mod?
A.K.: Camaraderia adevărată apare atunci când toţi sunt pe teren de aceeaşi parte, şi tocmai de aceea beneficiind cu toţii de ea. Din contră, o versiune deformată a camaraderiei – din păcate, singura versiune cu care mulţi dintre noi suntem familiarizaţi – este să ai un grup de jucători care să lupte împreună cu scopul de a învinge un alt grup. În acest caz, cooperarea este doar un mijloc pentru a atinge un scop. Iar acesta nu este decât un efort de echipă diminuat (şi un motiv nefericit pentru a colabora); se poate transforma destul de uşor în ceva urât.
De câte ori trebuie să fim martori la tot felul de mizerii - trişat, jigniri, comportament autodistructiv, violenţă făţişă – înainte de a ne da seama că problema nu ţine de caracterul sau de valorile individului, ci de structura competitivă a activităţii? Există un motiv pentru care George Orwell s-a referit la sporturi ca la la o formă de “război fără împuşcături”.
Susţin, cu alte cuvinte, nu doar că este mai simplu să promovezi adevărata camaraderie prin jocuri bazate pe cooperare, dar că este imposibil să o obţii prin jocuri competitive. Ideal ar fi ca oamenii să coopereze nu numai în cadrul unor grupuri, ci şi în afara lor. Trist este că atunci când singurul tip de activităţi pe care le-am experimentat sunt cele de tip „noi împotriva lor”, ceea ce descriu eu poate să pară greu de înţeles. Eu vin şi spun nu doar că acest lucru este posibil, dar este varianta preferabilă, în mod indiscutabil. Numai când ai fost implicat în activităţi de cooperare ajungi să apreciezi cât de puţin amuzante sunt cele competitive.
„Adevărul“: Până la urmă, poate un părinte să crească un copil care nu este competitiv într-o lume atât de competitivă? Mulţi părinţi se tem că astfel copiii lor vor avea de suferit.
A.K.: Consider că este nevoie să se acţioneze pe două planuri în acest scop: să pregătim copiii pentru ceea ce vor înfrunta în societatea în care trăim şi, la nevoie, să schimbe ceea ce vor descoperi. Să se concentreze numai pe ceea ce îi va ajuta să se integreze, să se conformeze, nu va face decât ca aceşti copii să se lovească de aceleaşi instituţii distructive şi valori care îi trag înapoi. Pe de altă parte, totuşi, realitatea este că ai noştri copii sunt deja mult prea familiarizaţi cu ideea de competiţie. Şi chiar dacă unii au avut de câştigat de pe urma acestei idei de a triumfa în faţa altora, astfel de experienţe au fost mai mult decât suficiente.
Imaginaţi-vă o şcoală în care competiţia este evitată atât în clasă, cât şi pe terenul de sport, timp de zeci de ani. Cred că putem fi siguri de faptul că după ce va termina o astfel de şcoală şi va intra la facultate sau se va angaja, nu se va întreba din senin ”Oau! Ce este aia competiţie?” Pentru că în ciuda eforturilor noastre de a promova cooperarea, copiii sunt mult prea familiarizaţi cu activităţile de tip câştig/pierdere. Cred că au nevoie şi de o alternativă, nu de aceeaşi experienţă la nesfârşit, aşa încât să dobândească o perspectivă asupra tipului de competiţie are proliferează în cultura noastră. Elevii ar putea beneficia de un curs în cadrul programei şcolare în care să analizeze competiţia şi să treacă în revistă studiile referitoare la efectele distructive ale acesteia.
În orice caz, pentru a-i pregăti să facă faţă unei realităţi neplăcute pe care o vor întâlni, le vorbeşti despre acel lucru; nu-i pui în situaţii de acest gen. Prin analogie, modul în care îi înveţi să folosească focul se rezumă la a le spune cum să reacţioneze în caz de urgenţă, şi cât de important este să nu se joace cu chibriturile pentru a evita de la bun început problemele. Nu le dai foc, spunând „asta e ceea ce trebuie să facem pentru a te pregăti pentru lumea reală”.
„Adevărul“: Competiţia apare inclusiv între fraţi şi în acest caz părinţii încearcă să tempereze această pornire, dar adesea fără succes. Este posibil ca părinţii să încurajeze acest comportament competitiv fără să realizeze?
A.K.: Rivalitatea între fraţi, înţeleasă la modul general ca şi competiţie - este o problemă care trebuie rezolvată, nu o situaţie de viaţă care trebuie acceptată. Şi, da, mulţi părinţi creează fără să vrea, sau cel puţin accentuează, această problemă. Acest lucru se întâmplă uneori întărâtând copiii unii împotriva celorlalţi în moduri pe care părinţii le consideră inofensive („Cine reuşeşte să se îmbrace mai repede în pijamale?”), sau comparând un copil cu celălalt („De ce nu poţi să iei note bune sau să te comporţi ca fratele tău?”). Promovăm competiţia, în general, arătând cât de mândri şi de încântaţi suntem atunci când un copil obţine un premiu, sau chiar şi prin felul în care uneori ne exprimăm dragostea („Cine este cea mai bună fetiţă din lume!”). Ironia este că ideea de competiţie este înrădăcinată în familie, la şcoală şi pe terenul de joacă - şi după acest proces continuu de socializare prin care copilul este învăţat să o aplice şi să o accepte, ajungem să susţinem că asta este “natura umană”.
„Adevărul“: Credeţi că este posibil să ne debarasăm de acest context, de pierdere-câştig?
A.K.: Nu vom ieşi din acest cerc al competitivităţii peste noapte. Deşi sunt convins că suntem competitivi pentru că am fost crescuţi astfel, nu pentru că ne-am născut aşa, nu înseamnă că aceasta va fi eradicată rapid. La fel ca multe alte norme sociale şi instituţii, este adânc înrădăcinată. Nu ştiu dacă vom ajunge să înlocuim competiţia cu cooperarea. Dar toate evidenţele arată că putem face acest lucru şi că ar trebui să acţionăm în această direcţie.
Se încarcă comentariile...
