La ce sunt bune jocurile online? Un scurt instructaj pentru părinţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu cîteva zile înainte de începerea şcolii, verişoara mea şi-a dus copilul la mall ca să-i cumpere pantofi. Ochise deja o pereche convenabilă ca preţ, într-unul dintre magazine. „Ei, îţi plac, sînt buni?“ l-a întrebat pe puşti în timp ce îi proba, destul de mîndră de alegerea ei. Mihai îi încălţase la repezeală şi se uita tot timpul la ceas. „Da, hai să-i luăm şi să mergem!“ / Text semnat de Adina Popescu

Se vedea de la o poştă că puştiul nu era prea încîntat de alegerea mamei, dar voia să scape cît mai repede de toată corvoada şi să ajungă acasă. „Sigur nu vrei să mai încerci şi alţii? Nu stăm foarte bine cu banii şi altă pereche nu pot să-ţi mai iau prea curînd…“ Mama lui începuse să se enerveze – era clar că băiatului nu-i plăceau pantofii, însă cel mai tare o deranja faptul că el nu dădea doi bani pe ritualul „cumpărării“ lor, pe care ea îl pregătise din timp. Şi avea un motiv întemeiat. „Hai, mami, să mergem, please, că peste un sfert de oră avem război!“ îi dezvălui el în final. Verişoara mea ştia vag despre ce era vorba – războiul săptămînal din 4Story, programat la o anumită oră, pe care Mihai nu putea să-l rateze sub nici o formă, căci aveau nevoie de el. Juca jocul de mai bine de jumătate de an, avea aproape level maxim, cea mai bună armă din joc şi nu putea să-şi lase baltă camarazii de luptă. Mama lui n-ar fi înţeles niciodată aceste lucruri. Şi atunci el oftă: rl (real life) poate fi atît de anostă uneori, trebuie să mergi la şcoală şi să-ţi cumperi pantofi.

Mihai are un sentiment de admiraţie faţă de mine: sînt un om matur, aproape de vîrsta mamei lui, care joacă jocuri, ştie ce e acela un event şi cum să se poarte cu un noob (o persoană, din joc, care habar n-are să joace şi nici nu dă semne că ar vrea să înveţe). Mi-a făcut chiar şi un cont pe un stream de jocuri, însă nu l-am folosit, i-am explicat că eu nu joc decît un singur joc – Atlantica Online (un mmorpg, desigur). De curînd, i-am povestit că mi s-a oferit un job în joc, cel de Officer (un soi de lider) în ghilda din care fac parte de aproape un an, remunerat cu bani din joc, şi că nu ştiu dacă să-l accept sau nu. Mihai mă înţelege perfect pentru că vorbim un limbaj comun. Iar eu îl înţeleg pe el. De pildă, nu mi se pare mai nimic în neregulă că el şi prietenul lui cel mai bun, Alex (care locuieşte la două blocuri distanţă) se întîlnesc zilnic, uneori doar în joc, şi îşi petrec ore bune împreună (de fapt, caracterele lor). În timp ce avatarele lor formează un party şi o pornesc împreună la luptă, cei doi puştani se coordonează unul pe altul prin telefon (minute nelimitate): „Hai, mergem la mapa aia (de la map=hartă=scenariu de joc)… au băgat mape noi! Uite-l că vine! Mă, eşti prost? Tu n-ai văzut mob-ul ăla? (mob = monstru virtual). Dă-i cu magic… stai că n-am destule Magic Points! Dă-i la cap! Stai că vine un boss! (boss = un mob mai mare şi mai puternic). Da, e ăla cu mult HP! (HP = health points, adică boss-ul are sănătate multă şi moare greu!). Ah! E level 80. Dă-i un Magic Seal! (Magic Steal = sigilarea magiei boss-ului, ca să nu mai poată să atace cu vrăji!) Ah, sînt mort! Învie-mă, pls!“

O înţeleg însă şi pe verişoara mea şi exasperarea ei. Mihai are performanţe bune la şcoală, însă nu pare să-i placă nici o materie în mod deosebit. (Da, pentru că nici matematica, nici româna nu au cum să fie mai interesante decît viaţa virtuală.) Mihai nu face suficient sport. (Cîtă transpiraţie presupune un raid! Păcat că nu se pune!) Mihai nu are suficienţi prieteni la şcoală, în cartier. (Însă are destui cu nick-uri gen BloodyAss, Killeru, MagicLady etc. cu care comunică la un mod real.) Mihai îşi petrece prea mult timp cu ochii într-un ecran. (Ei, peste vreo 50 de ani nu vor mai exista ecrane şi ne vom petrece timpul efectiv în joc. Sînt convinsă că la asta se va ajunge.) Mihai îşi pierde prea mult timp cu jocurile. (Da, pentru că din păcate dau dependenţă. Şi cu cît i le va interzice mai tare, cu atît îşi va dori să joace mai mult.)

Am văzut de curînd un documentar despre copiii chinezi dependenţi de jocuri, care erau aduşi de către părinţii disperaţi într-un soi de stabiliment de „reeducare“ (creat în spiritul chinez, desigur). Era mai mult o şcoală de corecţie – cu gimnastică de înviorare şi, în general, mult sport, mese regulate, un soi de terapie de grup în care psiholgii le explicau cît de nocive sînt jocurile şi ce „păcate“ faţă de societate comit dacă joacă online, iar puştanii îşi dădeau coate, rîzînd, ora stingerii şi desigur nici un gadget, nici o conectare la net. Adolescenţii din film suportau cu stoicism toată această perioadă de prizonierat şi de abstinenţă şi discutau non-stop între ei doar despre performanţele lor virtuale. Filmul m-a înspăimîntat un pic – aceşti copii nu mai trăiesc deloc în viaţa reală, de care pur şi simplu li se rupe, trăiesc doar prin intermediul caracterelor lor. Nu pot fi vindecaţi. Totuşi, unul dintre ei spune, la un moment dat: „Noi nu sîntem nişte roboţi. Şi nici nu jucăm cu nişte roboţi. În spatele unor avataruri, a unor nickname-uri sînt oameni reali… ca mine, ca tine! Vin în joc cu sentimentele lor reale. Eu sînt un băiat timid, în joc mă simt puternic, apreciat. Viaţa din joc e perfectă!“

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite