Pentru mama de ziua femeii

Eu si mama.

Întotdeauna am vrut să ştiu ce a simţit mama în ajunul zilei mele de naştere pe 8 martie. Anul acesta intru în ultima vârstă plină a mamei, ultimul ei an întreg pe pământ înainte ca boala cancerului la sân să o ia de la noi. Sora mea mai mare a trecut peste vârsta asta.

Acum este rândul meu. Când un părinte moare, iar în cazul meu asta s-a întâmplat de două ori, am opţiunea să spun poveşti. Când părinţii devin transparenţi, le continui corpurile din vis prin al meu.

Am copilărit la Tulcea, lângă Dunăre şi Delta, iar acolo peştii sunt o prezenţă mai vibrantă decât oamenii. Alături de peşti corpurile noastre au unduirea apei sau măcar aşa suntem păcăliţi când ne uităm la noi în solzii lor. Alunecăm în visări alături de peşti.  Inspirăm molecule noi de apă şi le expirăm pe cele vechi. Dacă ceva e gata să ne atace, avem oricând la dispoziţie tridentul lui Poseidon.

Într-o zi, tata curăţa un peşte când a găsit înăuntru un altul. Inima lui mică încă bătea. Nu aveam acvariu, am improvizat ceva. Nu aveam mâncare specială, i-am dat firimituri. Era frumos dimineaţa când mergeam să salut peştele, atingând discret geamul castronului în care fusese găzduit. Într-o zi, când m-am întors acasă, peştele zăcea mort pe covor. Poate încercase să fugă, poate era obosit de viaţa în exil petrecută într-un spaţiu îngust, poate fusese curios şi a vrut să ştie cum e dincolo de locuinţa lui improvizată.

Nu ştiu de ce peştii mor. Dar o fac în tărece, iar apoi apa îi plânge în valuri. 

Şi eu sunt (un) peşte, dar un peşte care nu ştie să înoate. Câteodată cred că apa m-a izgonit pe pământ şi acum doar absorb imensitatea ei. Sau poate am ştiut să înot în pântecele mamei şi am devenit brusc amnezică odată ce m-am născut. Mi-am schimbat branhiile în plămâni, aripioarele în picioare şi am devenit om. Deşi, dacă mă dezbraci, vei descoperi că numai la suprafaţă sunt om, restul sunt doar apă.

M-am născut pe 9 martie în ultima zi a legendarelor zile ale Babei Dochia când e tradiţia să se gătească mucenici. Mamaia mi-i făcea şi toată casa miroasea atât de apetisant, un vis dulce. Când am ajuns la facultate am văzut că alţii făceau muceni în zeamă, dar gustul lor nu s-a potrivit niciodată cu al meu/mine. Proust a fost genial! Până la urmă, creştem, dar copilăria rămâne în noi prin micile ei bucurii cum ar fi să muşti din mucenicii bine tăvăliţi prin miere şi nucă.

Când m-am născut era o duminică. Ştiu că ai mei nu erau la biserică pentru că eram încă în comunism. Dar oare mama se bucura de Ziua internaţională a femeii? Oare era în chinuri? Oare abia aştepta să termine şi sarcina asta? Nu voi afla niciodată răspuns la întrebările astea. Ştiu că a plâns când i s-a spus că mai are o fată. Dar apoi îmi imaginez că lacrimile i s-au topit. Părinţii mei m-au iubit şi protejat toată viaţa lor. Chiar şi când tata îmi zicea „băiatul meu“ mi se părea ceva nemaipomenit. Ştiam că sunt fată, dar tata îmi zicea din când în când altfel, iar acest altfel m-a ajutat să trec dincolo de graniţele masculin/feminin, dincolo de ce e rigid. Bine, pe toate astea le-am conştientizat retroactiv când am venit în SUA şi când povestea ca şi identitatea mea au devenit bilingve, un trup dublu, amfibian.  

Aici nu o am pe mamaia, iar eu nu gătesc, sunt fata mamei. Adică o fac pentru că am fost construiţi să depindem de mâncare, aşa că atunci când gătesc mereu îmi pleacă mintea la plimbare. Sunt în bucătărie aici dar şi acasă. Degetele devin lipicioase de la cocă. Mă uit la ele şi mă apucă râsul care tot creşte şi creşte în mine. Râsul călătoreşte de la stomac sus până la inimă şi apoi iese afară din mine. Nu ştiu dacă sunt aici sau acolo. Habar n-am unde voi călători data viitoare când voi găti. Nu-mi programez călătoriile afective. Din dor de mama, tata, copilărie, trupul meu a devenit un acvariu. Îi ating mamei faţa. Mă gândesc la ea în ajunul zilei mele de naştere. Mă gândesc la ghioceii şi freziile pe care tata mi le dădea. M-am născut într-o duminică trezindu-l pe Dumnezeu cu ţipătul meu.

Poate că un peşte este mut pentru că vorbeşte doar când trebuie să vorbească urmând înţelepciunea apei.

Nu ştiu câţi centimetri am pierdut de când a murit mama. Câteodată cred că e în mine, ca peştele pe care tata l-a găsit în alt peşte. Totul este relativ. O picătură de apă pentru mine este insuficientă, dar e prea mult pentru o bacterie. De multe ori zilele par o fantezie în care doar vorba celebră a lui Heraclit paradoxal este singurul adevăr solid: totul curge, panta rhei. Ce îmi place la apă este că nu o poţi prinde. Apa este cea care fuge mereu şi de toate, atrăgându-ne să căutăm unde începe universul. Ştim, nu-i aşa unde se termină, trebuie să întoarcem povestea şi să o spunem de la „Şi am încălecat pe o şa…“ către „A fost odată că niciodată…“ Sau poate că povestea începe pe Marte. Au găsit apă acolo ca să confirme ce am simţit mereu, că nu suntem singuri în univers.

Asta e ce mi-a zis mama, acum un peştişor de aur. „A fi om este felul apei de a se întrupa la nesfârşit. Păşeşte în infinit, fata mea“. „Dar, mamă, nu îţi aduci aminte că nu ştiu să înot? M-aş îneca“. „Ai încredere în mine, în povestea asta nu există frică. De asta am avut grijă de cum am ajuns aici. Să eliminăm frica“. „Am avut grijă? Ce vrei să spui?“ „Doar nu crezi că am făcut asta singură?“ „Dar…?“ „Nu mai vorbi, ascultă". Am început să îi desluşesc glasul tatei difuz. Sigur zicea ceva amuzant şi îi auzeam pe ceilalţi chicotind. Îmi imaginam cum stăteau lângă tata fascinaţi de poveştile lui. 

Ceva incredibil se întâmpla în faţa ochilor mei: ziua nu se mai termina, mă lăsa să fiu alături de mama care se pregătea să mă nască. Portami a ballare: Dai, mamma, andiamo: Hai, mamă, să mergem, Come on, mom, let's go.