În căutarea fericirii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Asta mi-a trebuit, să fiu chinuit ca un sclav! Stau culcat pe o rână, abia mai respir şi simt cum ceva mi se mişcă aiurea în stomac, de parcă ar fi un Alien.

Nu e Alien, e vârful tubului care îmi trece prin gât, mă sufoc, dar nu vreau să mă zvârcolesc, pentru că l-aş supăra pe medic şi s-ar duce dracului endoscopia. Văd mâinile medicului care dirijează tubul din afară şi-i aud glasul care dictează ceva asistentei. Casc ochii mai sus şi descoper o plasmă tv chiar la capul meu. Acolo studiază medicul, mă uit şi eu, îmi vine să vomit, deşi n-am mâncat de jumătate de zi, dar nu trebuie să vomit! Pereţii sunt cam rozalii şi buretoşi, pentru prima dată stomacul meu este luminat, seamănă cu o peşteră! Camera de luat vederi din vârful tubului transmite imagini luminoase din stomacul meu şi le pune pe plasmă. M-a cuprins o emoţie, uite că lăcrimez, o fi de la sufocare sau de la ghionturile camerei în pereţii buretoşi? Parcă urmăresc Telenciclopedia: speologii au pătruns în „peştera“ lui Barbu, premieră mondială! Încerc să ghicesc dacă medicul vede ceva în neregulă, Doamne fereşte!, am decis să mă caut pentru că prea mă durea stomacul, asta mi-a trebuit, chinuială de sclav, ca să previn – cum se spune – să previn răul cel mai rău de pe lumea asta.

Parcă urmăresc Telenciclopedia: speologii au pătruns în «peştera» lui Barbu, premieră mondială!

Camera se tot mişcă, nu ştiu de ce, dar arată cam chircit săracul meu stomăcel, nu seamănă deloc cu cel desenat pe planşa de pe peretele cabinetului. Aici ar trebui să-mi găsesc fericirea, pentru că fericirea, nu-i aşa?, trece prin stomac. Cine a zis asta? Dar stomacul e gol. Nu ştiu cum, dar îmi vin în minte sarmalele cu orez la borcan, pe care le-am mâncat în anii de stagiatură, pe vremea lui Ceauşescu. Nu musacaua mamei sau plăcintele bunicii, delicioase!, ci tocmai sarmalele în foi de varză, cu orez pe care le cumpăram din autoservire. Pentru că n-aveam altceva ce să mănânc, eu, stagiarul căminist, fără cartela de ouă şi pâine, într-un alt oraş. Sarmalele alea cu orez, care puţeau a zoaie, au fost mistuite de stomăcelul meu. Dar cu ce preţ? De fiecarea dată când le mâncam, mă zvârcoleam de durere şi alergam la closetul de pe holul căminului. Oare atunci eram fericit, doar pentru că eram tânăr? Şi fasolea la borcan cu cârnaţi, greţoasă!... Îmi vine să borăsc, mai are mult medicul de scotocit? Numai rahaturi am mâncat în acei ani. Să fiu mulţimit, totuşi, că atunci n-am murit de foame. Nu mulţumit, să fiu fericit că am scăpat! Sper că am făcut o impresie bună medicului, să mă felicite pentru curaj, pentru premiera asta, poate facem un serial la HBO, numai tâmpenii îmi vin în minte...

Simt cum Alien se retrage, respir mai bine, tubul iese din gât iute ca un şarpe şi gura îmi este eliberată de proteză, gata! – îmi zice medicul – puteţi să vă ridicaţi! Asistenta îmi întinde câteva şerveţele. Îmi şterg bărbia, ochii şi faţa. Am un singur gând: rezultatul! Apoi, al doilea gând: mă duc să mănânc şi să beau ceva tare, ca să uit, să beau şi să uit!

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite