Când cealaltă jumătate moare

Când cealaltă jumătate moare

Văduva unuia dintre militarii români ucişi pe front, în Afganistan, demonstrează că există viaţă şi după moartea partenerului. Războiul din Afganistan a lăsat-o văduvă, cu doi copii mici de crescut. Rudele şi prietenii au ajutat-o să înveţe să meargă cu paşi mărunţi către un nou viitor.

Ionelia Sandu era la muncă, la cofetăria din Galaţi unde lucra, atunci când au venit s-o caute colegii soţului ei de la unitatea militară. Fuseseră întâi la casa părinţilor ei, unde locuiau şi ea, şi soţul, şi cei doi copii ai lor. Au găsit-o doar pe mama ei, aşa i-au dat prima vestea: fata ei rămăsese văduvă.

Soţul Ioneliei, Ionuţ Cosmin Sandu, a murit la 20 martie 2008, la vârsta de 29 de ani, în timp ce executa o misiune de patrulare în provincia Zabul din Afganistan. Maşina în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, „arma“ care a ucis 7 din cei 11 soldaţi români căzuţi la datorie în acest teatru de operaţiuni.

L-a cunoscut la 15 ani

Ionelia îl cunoscuse în 2000, când avea doar 15 ani, iar el 21. Ea spune că s-au iubit din prima clipă şi au aşteptat ca ea să împlinească 18 ani pentru a se căsători. Au rămas şi după nuntă în casa părinţilor ei, chiar şi după ce s-au născut cei doi copii, Marina şi Bogdan - şapte oameni în două camere, la periferia Galaţiului. Cei doi se înscriseseră pe listele Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, dar aproape fără şansă, pentru că cererea lor era pe locul 1.400, îşi aminteşte văduva. Soluţia pe care a găsit-o Ionuţ pentru a-şi putea permite o casă numai a lor a fost să plece pe front. Prima dată în 2005, ultima dată în 2008.

„A plecat pentru bani. Cine pleacă acolo pleacă pentru bani, nu pentru cariera militară“, spune Ionelia. Şi ştia exact ce-l aşteaptă pe front. Înainte de a pleca i-a spus: „Pot să mor aici sau pot să mai merg în alte şapte misiuni şi, dacă mi-e să mor, mor acolo.“

Copiii au aflat vestea de la prieteni

Ionelia şi Ionuţ s-au căsătorit în 2003, după ce ea a împlinit 18 ani

Prima reacţia a Ioneliei la aflarea veştii a fost una de respingere. Îşi aminteşte că pur şi simplu nu-i venea să creadă că s-a putut întâmpla. A vrut să întârzie cât mai mult momentul în care trebuia să le spună şi copiilor că rămăseseră orfani de tată. Fetiţa avea aproape cinci ani, iar băiatul nu făcuse patru. „La început chiar m-am ferit să le spun copiilor. Am încercat să-i ţin puţin mai retraşi, ca să nu li se întâmple ceva“, îşi aminteşte Ionelia. Dar au aflat de la prieteni. „Le-au spus ceilalţi copii din faţa blocului. Când au venit în casă, am început să le povestesc eu ce se întâmplase.“

Nici acum însă, la mai bine de un an şi jumătate de la moartea soţului, Ionelia nu ştie exact ce s-a întâmplat în misiunea din care Ionuţ nu s-a mai întors. „Din câte am înţeles, cu câteva minute înainte să se întâmple, a schimbat locul cu un alt coleg, pentru că avea probleme cu spatele. După 50 de metri… s-a întâmplat ce s-a întâmplat.“

Ionelia spune însă că a ţinut legătura cu alte văduve ale soldaţilor români decedaţi în teatrele de operaţii. Se întâlnesc periodic la Bucureşti să stea de vorbă despre un război care nu e al lor. Cel mai greu spune că i-a fost în momentul în care a realizat că, la 24 de ani, a rămas singură, cu doi copii mici de crescut.

Ajutor de la rude, prieteni şi colegi

N-a fost însă nevoită să se descurce doar prin forţele sale pentru că rudele, prietenii şi colegii lui Ionuţ i-au sărit imediat în ajutor.

Cu sprijin de la autorităţile locale şi de la o firmă privată, Ionelia şi copiii au reuşit să se mute din casa părintească într-una nouă, în care locuiesc din luna decembrie 2008.

Acolo au făcut şi primul Crăciun fără Ionuţ, de care copiii s-au bucurat. Ionelia nu a putut.

A reuşit însă să-şi găsească un loc de muncă mai bun, la fosta unitate a lui Ionuţ, Batalionul 300 Infanterie „Sfântul Andrei“, întors acasă în iulie 2008, după o misiune de şase luni în Afganistan. Ionelia este sergent-major acum şi spune că lucrează la birourile unităţii. Nu vrea însă să audă de plecări în teatrele de operaţiuni.

„Nu mă obligă nimeni să plec şi nici n-am s-o fac, pentru că sunt acasă doi copii. Nu aş accepta să rămână singuri.“

Copiii sunt totul pentru ea, spune Ionelia, şi pentru ei vrea să-şi refacă viaţa. De ei va depinde, în principal, dacă va decide să se recăsătorească. Probabil că va face şi pasul ăsta. „Dar trebui să fie cineva care să mă înţeleagă şi să înţeleagă situaţia în care sunt“, explică ea.

Decorat post-mortem

Fruntaşul Ionuţ Cosmin Sandu a fost avansat post-mortem la gradul de sublocotenent şi decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război. În misiunea în care Sandu şi-a pierdut viaţa a fost rănit şi caporalul Silviu Atanasiu, din acelaşi batalion. Ambii erau la a doua misiune în Afganistan.

Etapele suferinţei în perioada de doliu

Reacţia Ioneliei la vestea că a rămas văduvă a fost refuzul de a accepta că moartea soţului este reală. Este o primă etapă a suferinţei cauzată de un eveniment tragic neprevăzut, aceea de a nega realitatea, explică psihosociologul Hanibal Dumitraşcu.

Semnele de întrebare şi speranţa că poate este doar un vis urât, ideea iraţională că totul este o pedeapsă pentru cel rămas în viaţă, durerea fizică sau senzaţia de anestezie, amorţeală generală sunt alte etape prin care pot trece cei care-şi pierd partenerul de viaţă, explică şi psihoterapeutul Ramona Covrig. Şi asta pentru că în cuplurile în care fiecare trăieşte pentru persoana iubită şi se simte întreg doar în prezenţa ei, când tragedia se petrece, „se rupe ceva“.

„Ştii că trebuie să treci peste, îţi spui că nu există o altă şansă pentru tine decât aceea de a lupta împotriva durerii, şi totuşi nu reuşeşti pentru o vreme «să te ridici» de jos“, spune psihoterapeutul.

Lupta cu sine

Tânăra văduvă răsfoieşte dosarul în care ţine fotografiile de familie

Ramona Covrig consideră că, indiferent de motivul decesului, fiecare duce, în primii ani de doliu, o „luptă personală pentru acomodare şi acceptarea noii situaţii, învăţarea şi asumarea noului statut“ de văduv sau văduvă.

Deseori, partenerul rămas în viaţă se consideră vinovat şi se rupe de realitate sau, dimpotrivă, se „aruncă“ în ea. A fost cazul unui pacient care se simţea vinovat pentru accidentul de maşină în care partenera sa, care se afla la volan, decedase. Bărbatul era paraşutist şi, după accident, de fiecare dată când se pregătea de salt, alegea paraşuta veche şi recusută, deşi avea şi una nou-nouţă.

„Într-o zi a ajuns pe masa de operaţie cu coastele şi picioarele rupte. Abia atunci s-a oprit din a provoca moartea“, povesteşte psihoterapeutul Ramona Covrig.

Hanibal Dumitraşcu spune că studiile recente arată că femeile trec mai rapid peste pierderea soţului, pentru că sunt „clădite mai bine fizic şi emoţional“ decât bărbaţii, care nu ştiu să-şi gestioneze singurătatea şi sunt, în general, mai dependenţi de partenera de viaţă.

Ramona Covrig nu crede însă că intensitatea suferinţei cauzate de moartea partenerului diferă în funcţie de sex. „Cred că oamenii simt diferit în intensitate pierderea în funţie de implicarea în relaţia de cuplu şi de gradul de dependenţă cultivat“, conchide psihoterapeutul.

13  militari români şi-au pierdut viaţa pe front, în misiunile internaţionale, dintre care 11 în Afganistan şi doi în Irak.
58  de militari români au fost răniţi în teatrele de operaţiuni între anii 2000 şi 2009, cei mai mulţi în Afganistan.
2.067  militari români  sunt prezenţi în teatrele de operaţiuni internaţionale, iar încheierea misiunii României în Irak va reduce numărul la 1.667 până în 2010.

Cu paşi mărunţi, spre viitor

Băiatul şi fata Ioneliei au aflat de la străini despre moartea tatălui, o greşeală care i se poate imputa mamei, spune Hanibal Dumitraşcu. În cazul copiilor implicaţi în astfel de tragedii contează vârsta: cu cât sunt mai mici, cu atât trec mai repede peste. Şi pentru că Ionuţ Sandu era plecat des, copiii nu au avut timp să se ataşeze prea mult de el şi „s-au despărţit mai uşor de ideea de a avea un tată“.

Pentru Ionelia despărţirea a durat mai mult, dar acum, după un an şi jumătate, ideea unei noi căsătorii nu i se mai pare absurdă. Ceea ce înseamnă că „şi-a găsit resorturi de reechilibrare“, şi poate, din nou, să privească spre viitor. 

„Depresia se diminuează mai ales atunci când accepţi moartea ca parte din viaţă şi atunci când reuşeşti să-ţi spui că vei trece şi peste asta şi că, în paşi mărunţi, o să înveţi şi cum“, explică Ramona Covrig. „Vindecarea“ vine mai uşor dacă îi laşi pe alţii să te ajute şi dacă îţi doreşti să depăşeşti trauma. „Închipuie-ţi o telecomandă cu două butoane: unul roşu şi unul verde. Când apeşi pe butonul roşu, alegi să stai pe întuneric, iar când îl apeşi pe cel verde, alegi lumina.“