Cerşetorul englez şi trendsetter-ul autohton
0”Good evening! Can you spare some change, please? Thank you!” „Dacă poţi conta pe ceva aici, când vine vorba de cerşetori, e că au maniere”, ne spunea amuzată prietena noastră, rezidentă la Londra de ani buni.
Am
fost câteva zile în UK şi, ca de fiecare dată, m-a frapat politeţea desăvârşită
a oamenilor. De la profesorul universitar şi onorabilele
instanţe, până la cerşetorii care ne abordau din când în când pe stradă. O
atmosferă în tot mai mare contrast cu cea de acasă, unde manierele par doar o
poveste dulceagă din trecut.
Noblesse oblige? Indubitabil. Dar mai există nobleţe? Discutabil. Astăzi, pare că rafinamentul, curtoazia, graţia, tactul, protocolul sunt desuete, amintiri din Belle Époque. Duc cu gândul la elite, iar elitele sunt dezagreabile. Complexează, subminează părerea bună despre sine şi spulberă iluzia egalităţii.
Politeţea e pe cale de dispariţie. I se reproşează că îngreunează apropierea, impunând distanţă. Alteori, i se opune în discursuri demagogice nevoia de autenticitate, de sinceritate. Sinceritatea este însă de multe ori doar masca mitocăniei. Cel care îi spune altuia că arată rău, obosit, că e gras, că e sfrijit nu îşi imaginează că interlocutorul a fost privat îndelung de oglindă şi prin proba de francheţe îi face un favor răsturnător de destin. În faţa stânjenelii victimei, agresorul se dă însă lovit şi invocă afectat sinceritatea, ca pilon esenţial al relaţiei interumane: “Ce-ai fi vrut? Să mint? Să mă prefac?” A spune verde în faţă, a spune lucrurilor pe nume e uneori doar o tehnică perversă de descărcare a frustrărilor prin umilirea celuilalt.
Tutuiala epidemică nu mai surprinde
pe nimeni, de la şoferul de Uber, la companiile de telefonie şi gazdele din
localuri, mai toţi prestatorii de servicii te abordează de parcă te ştiu de-o
viaţă. Departe de a mai fi expresia apropierii, tutuiala deschide doar calea
unei trageri generale de brăcinar, sub umbrela relaxării, a lipsei de formalism.
Ţi se pare nefirească, stridentă intimitatea artificial creată? Eşti depăşit de
vremuri, elitist, arogant.
Toleranţa, indispensabilă într-o lume
civilizată şi, cu atât mai mult, într-o lume creştină, e rară. Diferenţa de
opinie e de neadmis, greşeala de neiertat. Oricât de măruntă ar fi ea. Nimic nu
se trece cu vederea, nu rămâne nimic nesancţionat. Judecăm tăios, executăm
rapid, cu dexterităţi de călău. Desigur, totul în numele dreptăţii şi în scop
educativ. A greşit, să plătească. În plus, i-am dat o lecţie, să se înveţe
minte. Beneficiarul pildei este chiar nelegiuitul, care va şti data viitoare să
nu repete imprudenţa. În puţinele ocazii când toleranţa există, e fie o formă
de aroganţă (nu mă cobor la nivelul celuilalt, sunt mai presus de un astfel de
comportament), fie, la polul opus, expresia servilismului sau a lipsei de personalitate.
Eleganţa,
la rândul ei, e demodată. Eleganţa vestimentară este percepută ca exagerată şi
demonstrativă (too much). Eleganţa discursului, ca preţiozitate. Eleganţa
manierelor, ca ostentativă şi stranie, expresia unui conservatorism
neavenit. Stilul e adesea confundat cu brandul. Bunul-gust nu mai are
niciun rol când marca e sonoră. Limbajul “relaxat”, neatent, poantele fără
perdea, aluzile vulgare sunt populare şi reţete pentru rating. Indecenţa e
proba dezinvolturii, a eliberării de inhibiţii. Modestia e pentru fraieri, în
timp ce fudulia e tehnică de marketing personal. Tupeul se confundă cu personalitatea.
Sfidarea etichetei devine titlu de
glorie. Trendsetter-ii îşi fac apariţia, indiferent de ţinuta sau prestanţa unui
eveniment sau a cadrului de desfăşurare, ultracasual, etalând ostentativ blugi
- mai mult sau mai puţin uzaţi – şi tricouri ponosite. Copleşiţi de sentimentul
importanţei lor, căzuţi în superbie, autosuficienţi şi majoritatea blazaţi, ei
sunt prea cool, prea şmecheri, prea posh, pentru a respecta eticheta. Sunt
deasupra ei. Regulile nu li se aplică. Desigur, oficial, non-ţinuta se vrea un
manifest împotriva snobismului, o expresie a nonconformismului şi boemiei care
nu dă doi bani pe valorile materiale, pe haine şi accesorii. Eleganţa nu e însă
fiţă. Eleganţa autentică vine dintr-o interioritate fortificată, bine mobilată,
şi stă în cuvânt, în gest şi în alură. Eleganţa nu este atributul snobului, ea
fiindu-i acestuia de-a dreptul inaccesibilă. Incapacitatea însă de a distinge
între rafinament şi snobism trădează semidoctul, iar dispreţul faţă de orice
protocol şi parada luptei contra snobismului sunt ele însele o formă de
snobism.
Poate
că a vorbi despre nobleţe, când sunt sunt atâtea probleme stringente, pare un
moft. Dar, pierderea eleganţei şi a curtoaziei, scăparea de sub control a
vanităţii, a trufiei, exacerbarea amorului propriu şi dezlănţuirea
instinctelor, eliminarea barierelor de orice fel duc finalmente la o
agresivitate atât de toxică, încât aerul devine aproape irespirabil. Şi toată
puterea noastră de luptă se epuizează în infinite bătălii mărunte şi vane cu
cei care de fapt ar trebui să ne fie aliaţi, cu care acum, poate mai mult ca
oricând, ar trebui să fim solidari, ca victime ale aceloraşi demoni, dinăuntrul
şi dinafara noastră.
---------------------------------------------------------------------
„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)