Febra

Eşti singur. Ea zace în pat. Doarme? Nu doarme. Se uită la tine. Ai vrea să-i spui că în 20 de minute trebuie să pleci la... interviu. E interviul tău. Dar ţi-e teamă să-i spui că ai s-o laşi singură.

Îi dai termometrul. Abia se ridică în fund. Şi-l pune la subţioară. Abia şi-l pune. E tuflită rău. Aşa e de dimineaţă, tuflită. Şi e trecut de ora prânzului! Trebuie să pleci la interviul ăla afurisit! Pe care nu-l poţi amâna, pe care nu-l poţi rata, e şansa ta! Ea îşi scoate termometrul, se uită năucită şi-ţi spune: 37 cu 8. Îi iei termometrul, citeşti pe ecranul electronic şi îi confirmi: da, 37 cu 8! „E bine, ţi-a scăzut febra. Vezi, antibioticul îşi face efectul.“ Ea se întinde în pat, sleită de puteri. Acum ar fi momentul să-i spui: „Trebuie să plec, să dau un interviu...“. Dă-l dracului de interviu! Stai aici! Lângă ea!

Te duci în bucătărie. Studiezi lista de „instrucţiuni“ de pe masă. Antibioticul l-a luat, Coryzalia i-ai dat, Isla a luat... Ceai, mult ceai cu lămâie! „Mai bea nişte ceai!“ – strigi şi aştepţi răspunsul. Nu vine răspunsul. Tocmai azi a lovit-o gripa! Desfaci două comprimate de Paragrippe şi te întorci la ea: „Ţine-le sub limbă! Da?“. Toată dimineaţa i-ai dat Paragrippe şi uite că nu-i trece! Nu-i trece! Şi tu trebuie să pleci la interviu. Înţelege că starea asta naşpa nu poate să-i treacă aşa, cât ai bate din palme, i-ai dat o pastilă şi gata, se face sănătoasă, ca-n reclamele alea tembele de la televizor! Îţi aminteşti câte zile boleai când te lovea răceala? Mama stătea cu tine. (Mama nu dădea interviuri!) Pe vremea aia nu erau nici Paragrippe şi nici Coryzalia. Îţi punea ventuze pe spate, ventuze încălzite cu o flacără îmbibată în spirt. Taică-tu n-a ratat nicio zi de serviciu pe locomotivă. El avea locomotiva, tu ai interviul.   

Ai vrea să-i spui trebuie să pleci la... interviu. Dar ţi-e teamă să-i spui că ai s-o laşi singură.

„Ţi-e greaţă?“ Ridică un deget: puţin. Poftim, dacă vomită şi tu clămpăneşti la interviu? Asta îţi trebuie acum, să te baţi cu „cărămida-n piept“, ce deştept eşti, ce talentat eşti, pe dracu’, toată lumea aleargă după interviuri, imaginea contează, imaginea vinde! De mulţi ani n-ai mai dat un interviu... „Când vine mama?“ – te întreabă cu faţa îngropată în pernă. „Mama munceşte azi toată ziua, dar mâine dimineaţă mergem la medic. Am făcut o programare la medic. Mergem cu mama la medic.“ – îi repeţi ca s-o încurajezi. Ca să te încurajezi.

Te duci din nou în bucătărie. Cât poţi să lipseşti? Două ore şi jumătate. În timpul ăsta poate să doarmă. Dacă se trezeşte, să bea nişte ceai! Te încalţi, îţi pui geaca, afară plouă, îţi iei şi umbrela. Bagi mâna în buzunar şi apuci inelul cu chei. Vrei să-i spui ceva. Spune-i! Spune-i că toată viaţa ta te-ai rupt în două, o bucată din tine le-ai dăruit-o lor, pentru bolile lor, pentru că ţi-au dăruit şi ei cândva, pentru bolile copilăriei tale, şi o parte (mai mică) a fost pentru tine, numai pentru tine. Asta vrei să-i spui?

Deschizi uşa. Bagi cheia în yală. Mai aruncă o privire la ea!

- Tata! Tata! – auzi glasul ei. „S-a întâmplat ceva?“ – o întrebi şuierat din pragul uşii.