Primele 10 zile de la angajare

În pimele 10 zile de după angajare, atât angajatorul cât şi proaspătul angajat pornesc cu neîncredere unul faţă de celălalt

Din câte ştiu eu, România are cea mai mare rată de eşec la angajare din UE, adică de abandon sau de separare în primele 3 luni de la preluarea unui job într-o nouă companie. E şi normal să fie astfel, de vreme ce România are cel mai redus indice de încredere generalizată dintre toate ţările europene în care s-au făcut aceste studii.

Practic, în cele mai multe cazuri decizia de separare se ia în primele 10 zile, fie de către angajat, fie de către angajator şi, nu de puţine ori, de amândoi odată. Comunicarea ei se face, însă, cu o oarecare întârziere.
 
Dar să o luăm cu începutul... Când începe recrutarea, gradul de neîncredere între cele două "părţi", care nu s-au văzut la ochi, încă, ci numai printr-un CV, este de vreo 90%, conform studiilor. Subconştient, în cea mai mare măsură, sigur. După mai multe filtrări, selecţii, discuţii, referinţe, balanţa se mai schimbă până la candidatul final, care va fi angajat, însă rareori încrederea ajunge să fie mai mare decât neîncrederea, chiar când se bate palma. Aşadar, un nou angajat trebuie să facă faţă, în prima lui zi la noul job, unei neîncrederi de 90% din partea noilor colegi, cu care dă ochii pentru prima dată, şi de, să zicem, 50% din partea managerului care l-a angajat. Şi angajatul îi priveşte cu aceeaşi neîncredere pe ei, evident!
 
Să nu ne ocupăm acum de cei din jur, de colegi, ci numai de noul venit şi de angajator, adică de managerul care l-a angajat, cel care ia şi decizia de a-l păstra sau nu pe post.

Puţini sunt conştienţi că la noi, în această situaţie, încrederea nu e ceva ce vine de la sine, pe cale naturală, odată cu trecerea zilelori şi a săptămânilor, ci că această trebuie construită şi apoi întreţinută, adică prin acte, printr-un efort deliberat şi continuu, o bună bucată de vreme. În aceste momente, lucrurile mari şi cele mici pot să aibă aceeaşi însemnătate, fiecare dintre "părţi" e cu simţurile ascuţite la maximum, fiecare mişcare a celuilalt e analizată şi interpretată, semnificaţiile gesturilor şi semnalelor sunt exacerbate. De aceea, cel mai important este cum sunt transmise aceste semnale. Dacă nu eşti atent, fie nu reuşeşti să transmiţi ce trebuie, sau, şi mai rău, faci să se înţeleagă pe dos.

Şi sigur, «raportul de forţe» dictează «regulile jocului»: cine are nevoie mai mare de celălalt. Cel care a făcut «o favoare» celuilalt, fie angajându-l, fie lăsându-se angajat, aşteaptă acum să i se întoarcă «serviciul».

El a făcut primul pas, ceea ce înseamnă că acum aşteaptă ceva în schimb, chiar dacă foarte puţin, sau chiar simbolic: o jumătate de oră peste program azi sau un ajuns mai devreme în altă zi, un şters singur al prafului de pe birou, o ceaşca de cafea spălată, fără a mai chema menajeră, adică ceva în plus faţă de ce scrie în JD sau faţă de ceea ce s-a convenit la început, oricât de neînsemnat ar fi.

Or, dacă asta nu se întâmplă în primele 10 zile de la angajare, greu se mai poate stabili o relaţie personală între cei doi, după aceea. Vă rămâne una pur profesională, adică formală şi distantă, vor fi evitate întâlnirile şi discuţiile care nu sunt absolut necesare, sau se va ajunge chiar la separare. Cel care consideră că a făcut mai mult decât celălalt şi că nu a primit înapoi cât a dat, va începe să caute ocazii să-şi confirme neîncrederea, ajungându-se într-un cerc vicios din care nu prea se mai poate ieşi.
 
Şi e bine de ştiut că promisiunile neonorate, de care se face atâta caz, au o legătură directă cu întâmplările din cele 10 zile. Nu vorbim acum de nuanţe, de diferenţa dintre promisiunile necondiţionate şi cele condiţionate. Se ştie bine că fiecare are reflexul să minimalizeze, sau chiar să anuleze rolul conditionalului dintr-un enunţ dacă nu-i convine efectul, aşa că enunţul "Veţi primi o maşină dacă..." ajunge să fie receptat că "Veţi primi o maşină!" Cei mai mulţi cred, sunt convinşi, chiar, că "partea adversă" a mintiot de la început, că nici nu avea de gând să facă sau să dea ceea ce a promis. Însă, în realitate, această decizie e luată pe parcurs, din mers, şi uneori chiar pentru a-l determina sau a-l forţa pe celălalt să facă pasul spre separare, să ia decizia şi să o comunice, fiindcă e mai comod, psihologic vorbind.
 
Ironia amară e că, nu de puţine ori, fiecare dintre cei doi consideră că el a făcut mai mult decât celălalt, el a făcut "favoarea" şi, deci, celălalt trebuie să-i câştige încrederea... :(