Primul cititor

Acesta este primul text pe care nu mi l-ai citit. Primul după opt ani. N-am ştiut să-i fac o introducere. Am început aşa, plat, dezorientat, fără inspiraţie: primul text pe care nu mi l-ai citit. Sunt panicat.

M-ai sunat să-mi spui că vei lipsi o săptămână. Ştiam. Dar că vei putea, totuşi, să-mi citeşti textul, vei avea acces la e-mail. Eu eram pregătit cu răspunsul: vezi-ţi de treabă, n-o să-ţi fie uşor, numai de textul meu n-ai tu grijă acolo! Ai râs. Am râs şi eu.

De atunci m-a cuprins panica. Pentru că m-ai lăsat singur. Şi eu nu mai ştiu ce să fac cu scrisul meu. Pentru că opt ani ai stat lângă scrisul meu. Mort, copt, m-ai citit. Indispus sau vesel, m-ai citit. Că te-a durut stomacul, capul sau că te-a lovit o criză de rinichi, mi-ai citit fiecare text. Nu m-ai lăsat cu ochii-n soare. Mi-ai spus părerea ta: merge, nu merge, e bun, e slab, publică-l, rescrie-l, înlocuieşte finalul, schimbă începutul, pune alt titlu, e dezlânat, n-are idee... Niciodată nu mi-ai spus că am scris un text genial. Mai bine! Asta mi-a plăcut de la începutul prieteniei tale cu textele mele: mi-ai spus ce-ai crezut. Şi lucrul ăsta mi-a dat încredere. Că n-am fost singur când am scris şi când mi s-au publicat toate textele, săptămână după săptămână, aici, în acest ziar. Puţin mi-a păsat ce-a urmat după fiecare apariţie. De fiecare dată am simţit că am mai urcat un munte. N-aveam chef să-l cobor. Rămâneam în vârf până mi se tăia răsuflarea, până când trebuia să scriu următorul text. Poate că toate aceste lucruri trebuia să ţi le spun la telefon.

Eu pot să trăiesc orice grozăvie, dar scrisul meu trebuie ferit de singurătate. Pentru că singurătatea înseamnă moarte.

Sunt panicat. Sunt ca un elev care se duce la şcoală fără temele verificate de taică-su, care ştie matematică şi română. Ar trebui să fug acum la tine, să intru în sala de operaţie şi să-ţi arăt, înainte ca să fii adormit, cum am început acest text: e bine?, îţi place?, merge? Măcar să dai din cap într-un fel, apoi, cu Dumnezeu înainte!

Poate ai să lipseşti mai mult de-o săptămână. Asta ar fi dramatic pentru scrisul meu. Vezi, numai la scrisul meu mă gândesc! Sunt egoist. Unde, naiba, să mai găsesc un cititor ca tine? Să nu mă uite, să nu mă trădeze, să aibă răbdare, să-mi înghită capriciile, să-mi citească peste umăr, cu bărbia înfiptă în umărul meu. Să mă doară apăsarea. Asta e durerea prieteniei, iubirea? Mă rog la scrisul meu să nu rămână orfan. Unde să-l duc pe orfan? Nu există un „cămin“ al textelor orfane. Eu pot să trăiesc orice grozăvie, dar scrisul meu trebuie ferit de singurătate. Pentru că singurătatea înseamnă moarte. Pentru asta tu trebuie să trăieşti! Auzi, trebuie să trăieşti, pentru că altfel... de scrisul meu ai să mori!

Mă gândesc să fiu lângă tine când ai să te trezeşti. Dacă-mi dă voie medicul. Să-ţi arăt acest text, deja plecat la tipar. Pe care nu l-a citit. Primul după opt ani. Să fie primul lucru pe care-l vezi. Să-ţi pun textul în faţa ochilor. Să-l citeşti cum ai să deschizi ochii şi să-l simţi ca pe un anestezic (dacă vei avea dureri), ca un medicament revitalizator, ca o alinare, ca un balsam, ca o renaştere. Hai, la viaţă, citeşte-mă!

Articol editat de Alexandra Şerban