Scenariu de film: Dragoş Petrescu aşteptând răbdător...

Lido era, cred, cea mai cunoscută şi mai faimoasă terasă din Bucureşti în vremea comunismului, generaţii întregi şi-au băut berea acolo. Era locul nostru de întâlnire în studenţie, dar nu cred că am mâncat vreodată la Lido, ci doar am băut bere.

După Revoluţie a luat-o la vale, că multe alte mari localuri ale oraşului, atenţia bucureştenilor a ajuns către noile restaurante care începeau să se deschidă. Nu îmi mai aduc aminte dacă a mai fost deschisă sau nu Terasa Lido după Revoluţie, ce a fost acolo. Ştiu sigur, doar, că nu am mai intrat vreo 20 de ani, până când un italian a restaurat complet frumoasa clădire şi grădina ei faimoasă.

A băgat foarte mulţi bani acolo italianul, şi a făcut o treabă foarte bună, restaurarea s-a făcut ca la carte, cu materiale bune, de calitate, totul arată impecabil. I-a pus pe frunte Palazzo Lido şi a deschis un mare restaurant acolo, foarte mare.

Mândră Casă Lido din centrul centrului Bucureştiului, vizavi de Biserica Boteanu, are două sau trei săli mari la parter şi mai multe sus, la etaj. Acolo, sus, au şi o bibliotecă în care pare să fie chiar mobilierul original, cu o masă rotundă în mijloc, de vreo 8 persoane, un salon privat vizavi de bibliotecă, ceva mai mare, tot cu o singură masă, de vreo 16, şi încă vreo patru saloane, din ce în ce mai mari.

Şi grădina o ştiţi, orice bucureştean a trecut pe lângă ea, şi nu poţi să nu îţi întorci privirea.

Italianul a pierdut banii băgaţi în Palazzo Lido, după cum am şi prezis când am fost în restaurantul lui, chiar după deschidere, şi am lăsat-o şi în scris, în nişte articole.

Dragoş Petrescu, acest geniu al managementului, al marketingului şi al logisticii, a stat cuminte şi a aşteptat ca italianul să-şi piardă şi ultima liră şi a preluat afacerea, dacă nu pe gratis, atunci aproape. Aşa cum face el de fiecare dată, îi lasă pe grandomani să îşi piardă banii, după care ia el restaurantul şi îl umple de clienţi peste noapte, numai el ştie cum. Aşa a făcut cu multe clădiri istorice din Bucureşti, de la Caru cu Bere şi Hanul lui Manuc la Casa Lupescu, Casa Soare şi câte şi mai câte…

Nu ştiu de ce a renunţat Dragoş Petrescu la istoricul şi faimosul nume Lido şi a pus un nume caraghios şi copilăresc pe nobila casă, Trattoria Buongiorno. Cu atât mai mult cu cât celorlalte mari aşezăminte le-a păstrat numele de patrimoniu. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, i-aş fi spus că sigur va intra în faliment cu un astfel de nume pe o mare casă cum e Lido. Dar mai bine că nu m-a întrebat, pentru că, iată, lumea dă năvală în Trattoria Buongiorno să mănânce o mâncare italienească obişnuită. De aceea Dragoş Petrescu e un geniu al managementului, al marketingului şi al logisticii şi eu nu sunt… :( 

Meniul de la Trattoria Buongiorno Lido e unul italienesc clasic, tradiţional, cuminte, cu felurile cunoscute de mâncare. Mâncarea e bună la Trattoria Buongiorno Lido dacă eşti student, fără buletin de Bucureşti sau pur şi simplu nepretenţios. Desigur, nu ar lăsa Dragoş Petrescu ceva care să nu aibă deloc gust în meniu la Trattoria Buongiorno Lido, dar a ajuns la concluzia că nu rentează nici să facă o mâncare mult mai bună de atât, la cât de mare e localul.

Şi ca să poată să ţină preţurile sub control, pentru că toate restaurantele lui Dragoş Petrescu sunt de volum, de trafic mare, pentru middle-class şi pentru bucureştenii de rând, nu pentru fiţoşi. Nu sunt nici mici preţurile la Trattoria Buongiorno Lido, însă ambianţa deosebită, serviciile bune şi, mai ales, supply chain-ul pe care l-ar putea invidia orice companie multinaţională fac marea diferenţă, bagă banii în buzunarul lui Dragoş Petrescu şi îi scot din cele ale concurenţilor infatuaţi, care strâmbă din nas când aud de oameni de rând care vor să meargă la restaurant.

Şi a mai înţeles ceva Dragoş Petrescu, ceva ce multinaţionalele din hospitality ştiu deja de mult timp, dar de care mulţi manageri de restaurante nu vor afla nici în următorii 25 de ani: când e vorba despre servicii în industria ospitalităţii, calitatea recrutării contează mai mult decât toată experienţa anterioară şi toate training-urile la un loc. Dacă omul acela nu are reflexul de client service în el, poate să aibă o sută de ani de experienţă şi să-l trimiţi la toate şcolile de la Geneva, că tot nu va face un client să se simtă bine. Şi Dragoş Petrescu ia aproape peste tot când e vorba despre interacţiunea directă cu clientul oameni care nu au mai lucrat în restaurante, dar pe care îţi place să îi ai în faţă. De la natură, adică. Îţi dai seama în trei minute de asta, nu ai nevoie de mai mult. Apoi îi învaţă tot ce e de ştiut, şi gata, are servicii mai bune în restaurantele lui decât mulţi alţii, care plătesc lefuri duble. Sau triple, după caz...

De pildă, la Trattoria Buongiorno Lido are o şefă de sală, sau aşa ceva, fâşneaţă foc şi care te înveseleşte instantaneu când îţi apare în faţă, indiferent ce ţi s-ar fi întâmplat în ziua aceea. Pe care nu ar fi angajat-o mulţi alţi patroni de restaurante pentru că e prea mărunţică, prea tânără sau pentru că, pur şi simplu, e fată! Dar Dragoş Petrescu ştie ce alţii nu ştiu, după cum am spus...

Da, e un scenariu de film: Dragoş Petrescu aşteptând ca marii infatuaţi care fac restaurante de lux pentru imaginarii clienţi milionari ai Bucureştiului să-şi piardă toţi banii, să le preia el pe nimica toată, după care să le transforme în restaurante pentru bucureştenii obişnuiţi, umplându-le de pe o zi pe alta, spre stupefacţia şi groaza foştilor proprietari...