VIDEO Hipnoza, drumul spre mintea ta

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Hipnoza este folosită de terapeuţi pentru a pătrunde în lumea interioară a pacienţilor şi a trata anumite afecţiuni. M-am lăsat hipnotizată din curiozitate. Am vrut să aflu ce se întâmplă când intri în acea stare, ghidat de un terapeut care construieşte un drum către mintea ta, folosindu-ţi imaginaţia.

Am închis ochii când mi-a curs o lacrimă pe obrazul stâng. Aş fi vrut să văd ce se întâmplă în jur, pentru că simţeam nevoia să deţin controlul, dar ventilatorul din faţa mea nu mă lăsa să mă concentrez. Aşezată pe un fotoliu comod, într-o cameră întunecoasă, fac un experiment: mă las hipnotizată de un terapeut.

Hipnoza, spune psihologul şi hipnoterapeutul Dorin Victor Vasile, nu este un scop în sine. Este o stare de transă, undeva între somn şi veghe, în care suntem conştienţi de ce se întâmplă în jur. Terapeuţii o folosesc ca metodă de tratament pentru anxietate, atacuri de panică, tulburări de somn, colon iritabil şi chiar pentru unele boli de piele. Dar nu este un remediu universal.

Terapeutul spune că refuză pacienţi care vor să-şi amintească numerele de la loto pe care le-au visat într-o noapte sau pe cei care vor să-şi hipnotizeze soţiile ca să afle dacă i-au înşelat. Nu-l deranjează însă cei care vin doar din curiozitate.

Braţele sunt moi, parcă plutesc

Vocea domoală a terapeutului e singurul sunet pe care-l aud în cameră. Mi-a propus să-mi închid telefonul mobil, pentru că instinctul de a răspunde ar putea fi mai puternic decât transa. Îmi spune să devin conştientă că respir, să fiu atentă la muşchii care participă la respiraţie.

„Îţi concentrezi toată atenţia asupra degetelor şi mâinilor ca şi când restul corpului n-ar exista. Unii simt o greutate plăcută, alţii, furnicături." Mâinile aşezate pe braţele fotoliului sunt moi, parcă plutesc. Simt furnicături în vârful degetelor de la mâna stângă. E o senzaţie asemănătoare cu cea pe care o am uneori când stau într-un singur loc mai mult timp, concentrată la ceva.

Dorin Victor Vasile spune că există două tipuri de hipnoză. În cea tradiţională, folosită tot mai rar, terapeutul încearcă să preia controlul „realităţii interioare" în care-şi trimite pacientul. În cea permisivă, pe care o practică şi el, există o permanentă colaborare între pacient şi terapeutul care-i sugerează ce ar putea simţi şi vedea.

„Imaginează-ţi că faci o plimbare fără să te gândeşti la nimic, fără griji, fără probleme. Ar putea fi o plajă sau un drum de ţară, cum doreşti. În timp ce te plimbi ai putea observa în depărtare o siluetă. Ar putea fi cineva drag", îmi spune vocea. Silueta pe care o văd e foarte vagă. Nu-mi dau seama dacă ştiu cine e. Nici nu mă străduiesc. Merg mai departe.

„În faţa ta e o scară cu zece trepte. Poate urca sau poate coborî. Te invit să parcurgi această scară. Cu fiecare treaptă corpul tău devine tot mai relaxat. La capătul scării vei putea intra într-o stare plăcută şi odihnitoare de somnolenţă". Urc scările sincronizându-mă cu respiraţia. La treapta cinci respir şi mai adânc pentru că devine din ce în ce mai greu. Mă uit în sus să văd câte trepte mai sunt. Opt, nouă, zece, în ritmul în care îmi dictează vocea. „Când ajungi la capătul scării, în faţa ta se află o uşă frumoasă, cu decoraţiuni. Te invit să treci de această uşă şi să observi ce se întâmplă."

Înainte să înceapă şedinţa de hipnoză, terapeutul m-a întrebat când am fost ultima dată în concediu şi ce mi-a plăcut. Din răspunsurile mele şi-a dat seama că sunt „mai degrabă vizuală", pentru că i-am vorbit despre forme şi culori, nu despre senzaţii sau sunete. A folosit discuţia pentru a construi scenarii cu care să mă ghideze în lumea interioară.

Aruncă ceea ce nu-ţi mai foloseşte

Uşa mea e ca dintr-o poveste, decorată cu flori. E deschisă, aşa că intru. „În curând vei observa că această cameră plăcută şi confortabilă e plină de cutii, mai mari, mai mici, cutii noi sau foarte prăfuite". Deşi, din descriere, camera pare închisă, eu văd un balcon plin cu flori. Zâmbesc. Cutiile sunt foarte colorate, cu desene, exact cum îmi plac cel mai mult. „Unele sunt abia atinse, altele par uzate. Unele nu ţi-au aparţinut, cutii din lemn, cu balamale ruginite, ale unei alte generaţii. Când treci pe lângă ele ai putea simţi nevoia să afli ce se află înăuntru. Poate fi o amintire pe care o credeai uitată, poate un moment de succes pe care ai putea să-l retrăieşti chiar acum."

Deschid cutia şi înăuntru găsesc fotografii din copilărie, cu oameni la care ţin, oameni de la care am învăţat. Zâmbesc din nou. „Te uiţi prin cameră. Ai putea descoperi lucruri de care nu mai ai nevoie. Sau pot fi lucruri de care vrei să uiţi, conflicte, frică, dezamăgire. Ai putea să le pui într-o cutie pe
care să o arunci la sfârşit".

Într-adevăr, există lucruri peste care vreau să trec, momente neplăcute pe care vreau să le uit, aşa că iau cutia şi o arunc peste balcon. „Foarte bine. Foarte bine."Terapeutul spune că puterea sugestiilor pe care le face pacientului aflat în transă stă în repetiţie. În cazul meu, şi-a ales un obiectiv general, creşterea încrederii. După fiecare etapă a „drumului" îmi reamintea să am încredere în mine, să mă simt bine în corpul meu şi mă încuraja să continui.

„Voi număra de la 5 la 1. Pe măsură ce număr, vei reveni, treptat, din starea de transă în starea de veghe." Deschid ochii. Îmi amintesc tot ce s-a întâmplat. Doar corpul se simte diferit. Simt din nou furnicăturile în degetele de la mâna stângă. (a colaborat Sandra Scarlat)

De ce e altceva decât ce ţi-ai imaginat


1 Dacă mă las hipnotizat, îmi pierd controlul? Acesta este cel mai răspândit mit. Dorin Victor Vasile spune că, fără acordul persoanei respective, hipnoterapeutul nu poate face nimic ca să-l hipnotizeze. „Există tot felul de temeri şi de obiecţii. O să-mi pierd controlul, o să spun lucruri pe care nu aş vrea să le spun, voi fi sub controlul unei alte persoane, voi face lucruri pe care nu aş vrea să le fac. Este complet fals". Chiar şi cei care apar la televizor şi fac lucruri „trăsnite" sub hipnoză colaborează cu cel care îi hipnotizează, spune el.

2 Există oameni care nu pot fi hipnotizaţi. Hipnoza e o stare naturală, care i se poate întâmpla oricui, oricând. „De fiecare dată când ne folosim imaginaţia, de fiecare dată când ne folosim emoţiile, de fiecare dată când ne concentrăm atenţia pe un singur lucru suntem într-o transă", spune Vlad Grigorescu, realizatorul emisiunii „Hipnoza, jocurile minţii", la Prima TV. „Imaginaţi-vă că citiţi ceva. Sunteţi atât de absorbiţi de ceea ce faceţi că nu mai auziţi dacă bate cineva la uşă. Aceea este o stare de transă. Practic, atenţia se focalizează foarte mult spre o activitate", explică şi hipnoterapeutul Dorin Victor Vasile. Există însă oameni care pot fi hipnotizaţi mai uşor şi alţii care sunt hipnotizaţi mai greu. Depinde de puterea de autosugestie şi de starea în care se află persoana respectivă.

3 Hipnoza e ca un fel de poligraf. „Fals. Oamenii pot minţi când sunt în stare de transă fără probleme, pot să-şi compună amintiri false. Aşa cum un vis nu are întotdeauna legătură cu realitatea, aşa şi o scenă pe care ne-o amintim poate să aibă elemente compuse de noi. Nu este un video-casetofon pe care îl derulăm înainte şi înapoi pur şi simplu", spune hipnoterapeutul.

4 Vreau să fac hipnoză pentru că vreau să rezolv azi o problemă. „Scopul nostru nu este să facem hipnoză de dragul hipnozei, ci să o folosim dacă este instrumentul cel mai potrivit într-o anumită situaţie", spune Vasile. O terapie începe cu una sau două şedinţe premergătoare, în care terapeutul şi pacientul descoperă care este
natura problemei, hotărăsc dacă vor să lucreze împreună. Şi, dacă iau această decizie, văd dacă hipnoza este potrivită sau nu. „Este o exagerare să spui că hipnoza este un instrument magic care poate rezolva orice şi oricum", adaugă el.

5 Dacă nu mai ies din acea stare? „Presupunând că mie mi s-ar face rău sau aş ieşi din cameră şi nu m-aş mai întoarce, de regulă, se întâmplă două lucruri. Pentru că hipnoza e o stare de conştiinţă care seamănă şi cu starea de veghe, şi cu starea de somn, fără să fie nici una, nici alta, se transformă într-una dintre ele. Adică omul fie se trezeşte, fie adoarme. Nu există vreun risc să rămână între «etaje»", precizează hipnoterapeutul.

Mitul pendulului

Dacă mergeţi într-un cabinet de hipnoterapie, nu vă imaginaţi că terapeutul va folosi un pendul pentru a vă aduce într-o transă. Pendulul era folosit în hipnoza tradiţională, diferită de cea care se practică astăzi în
cabinete.

Pendulul plimbat prin faţa ochilor nu se mai foloseşte des ca tehnică de hipnoză

image

Diferenţa dintre terapie medicală şi divertisment

O distincţie importantă, pe care o face atât terapeutul Dorin Victor Vasile, cât şi mentalistul Vlad Grigorescu, este cea între hipnoza clinică şi cea de divertisment. Scopurile lor sunt diferite: hipnoza medicală îşi propune să amelioreze un simptom, iar cea de divertisment, să facă show.

„Lucrurile acestea spectaculoase se fac prin selecţia celor care participă. O selecţie foarte riguroasă. Sunt aleşi cei predispuşi spre aşa ceva", explică Dorin Victor Vasile, adăugând că orice om poate fi hipnotizat, dar în diferite grade. De aceea, unii răspund mai uşor sugestiilor, alţii mai greu.

Mai multe etape de selecţie

Vlad Grigorescu recunoaşte că emisiunea pe care a realizat-o nu a avut foarte mare credibilitate din cauză că telespectatorii nu au putut vedea şi procesul de dinainte de show. Spune însă că a fost una dintre puţinele emisiuni de la noi „făcute pe bune". „Cei opt oameni de pe scaune treceau prin multe etape. Aveam un public de aproximativ 100 de oameni. Cu ei făceam o inducţie hipnotică bazată pe o relaxare progresivă care dura aproximativ 15 minute. După ce erau în această transă, făceam nişte teste de sugestibilitate să vedem care dintre ei este receptiv la aceste tehnici", povesteşte Grigorescu. De obicei, îi punea să ridice un braţ şi apoi le sugera că nu îl mai pot da jos. Când le spunea apoi să îl coboare, vedea care sunt cei care nu făceau asta. Ei erau cei cu o sugestibilitate mare - în jur de 15, de obicei.

„Apoi făceam şi alte teste. Le sugeram să facă tot felul de lucruri - să râdă la comandă, să plângă la comandă, să joace roluri de cerşetori, de dirijori, de călăreţi, ca să vedem cum reacţionează, care dintre ei este mai creativ, mai excentric", explică Grigorescu.
Selecţia se făcea şi după cum arătau, pentru că, spune el, „unii aveau feţe amuzante şi asta contează la TV". „După ce îi alegeam pe cei opt, făceam încă o inducţie, mai scurtă, prin care îi «deschideam» către o lume în care să dea frâu liber imaginaţiei şi tot atunci le dădeam sugestia ca, de fiecare dată când mă aud spunând cuvântul «dormi», să se relaxeze şi să intre instantaneu în starea de transă."

Cum a evoluat conceptul

- Termenul românesc de „hipnoză" provine din franţuzescul „hypnose". La rândul său, cuvântul franţuzesc provine din greaca veche (limba elină): „hupnoein", care însemna „a adormi".

- În anul 1837, în India, un chirurg scoţian pe nume James Esdaile opera pacienţi folosind hipnoza ca anestezic. El a descoperit că, la pacienţii hipnotizaţi, infecţia apărea în doar 5% din cazuri, comparativ cu 50%, media acelor timpuri. Dar profesia medicală a respins aceste experimente pe motiv că era greu să instruiască toţi doctorii în hipnoză. În 1841, medicul britanic James Braid a văzut o demonstraţie de mesmerism (de la numele „inventatorului" Franz Anton Mesmer) realizată de francezul La Fontaine şi, impresionat, a început să practice ce văzuse. Hipnoza modernă se numeşte Eriksoniană, după numele lui Milton Erikson, cel care a iniţiat această formă mai nouă de terapie.

- Instituţiile religioase au condamnat deseori această practică. În ultimul timp însă, spune Grigorescu, majoritatea acceptă că aceasta ar putea aduce un beneficiu medical. „Biserica romano-catolică a acceptat hipnoza în anul 1956. Majoritatea religiilor mari au acceptat-o", spune Grigorescu.

- În România există mai multe centre de formare în hipnoză, printre care Asociaţia Română de Hipnoză Clinică, Relaxare şi Terapie Eriksoniană, Asociaţia Română de Hipnoză şi Hipnoterapie şi Asociatia de Hipnoză şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală. Traseul profesional al unui hipnoterapeut este destul de precis, spune Dorin Victor Vasile. „Pentru a deveni psihoterapeut, un absolvent de Medicină sau de Psihologie trebuie să facă o specializare postuniversitară. După ce treci printr-o asemenea formare, primeşti dreptul de a profesa sub supervizare pentru o perioadă de unu sau doi ani, fiind însă obligat ca periodic să te consulţi cu colegii şi cu formatorul despre cazuri". Dreptul legal de a profesa este dat însă de Colegiul Psihologilor din România.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite