Povestea satului Valea Largă din Apuseni: dezvoltarea din perioada interbelică, drama din comunism şi depopularea din prezent
0
Valea Largă este un sat clasic de munte din Apuseni. Mai are în prezent circa 50 de case locuite şi aproximativ 100 de locuitori. Oamenii se ocupă în continuare cu creşterea animalelor şi cu agricultura aşa cum se practică de sute de ani în această parte a ţării.
Prin anii 1920, la Valea Largă toate casele erau acoperite cu paie. Doar casa în care locuia preotul era acoperită cu ţiglă.
Toate dealurile erau arate şi semănate cu cu grâu de primăvară, cu ovăz şi secară. Atunci, pe la 1920 şi mai târziu, toată lumea ara. Secerişul ţinea de la 1 august şi se termina la 20 octombrie. Câteodată se întâmpla să ningă şi oamenii să nu fi terminat de secerat.
În perioada secerişului, cei mai înstăriţi, cu suprafeţe mari de holdă, făceau ”clăci” cu câte 30-40 de oameni cu ceteraş şi multă veselie, iar la terminarea secerişului se făcea cununa gâului, dusă la gazdă de către o fată. Pentru a asigura recolta dinanul următor, cununa trebuia udată şi odată cu ea fata care o ducea. La gazdă avea loc o petrecere cu masă, băutură şi joc pentru bucuria rodului. După Primul Război Mondial a avut loc o prima depopulare mai însemnată a satului. Astfel prin 1925 un număr de circa 20 de familii au plecat în Banat şi în Dobrogea. După al Doilea Război Mondial, alte câteva familii au plecat în Banat, unde se formase localitatea Sălciua Nouă.
Măsurile draconice din perioada comunistă
Prin anii 50 ai secolului trecut, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, satul a intrat într-o puternică destabilizare, mai întâi prin măsurile draconice de urmărire a producţiei agricole şi impunerea unui sistem de cote diabolic, de neimaginat. Oamenii erau obligaţi să ducă din vârful muntelui cerealele în pai la o arie din centrul de comună unde se îmblătea cu o batoză a statului desigur naţionalizată de la un gospodar mai înstărit. Cota se lua în funcţie de suprafeţele terenurilor agricole, astfel încât erau oameni care nu mai duceau acasă mai nimic, devenind muritori de foame. Animalele se inventariau cu stricteţe. S-au impus cote de lapte, de carne şi de lână, ba chiar şi de păsări şi de ouă, fără de care omul nu putea cumpăra din magazinele de stat zahăr, ulei, petrol sau stambă. În aceste condiţii, în câţiva ani mari suprafeţe de teren au rămas nearate şi nesemănate, iar, ca să poată trăi, cei tineri au căutat locuri de muncă în industrie, în primul rând în minerit.
Foto: Ţetcu Mircea Rareş
De prin anii 60 ai secolului XX, odată cu extinderea exploatărilor miniere, populaţia tânără a mers să muncească în mină şi în uzina mecanică din Baia de Arieş, devenind un fel de nici ţărani, nici muncitori. Meseriile noi i-au dus şi pe o parte din Văeleni departe de casă, prin Turda, Timişoara, Hunedoara, unde găseau mai uşor de lucru. Astăzi satul rămâne, încet dar sigur, fără locuitori datorită plecării celor tineri la muncă în străinătate. De remarcat că majoritatea bărbaţilor din sat sunt calificaţi în şcoli profesionale în meserii pe care nu le mai practică. Acum, că minele şi uzina de flotare a minereului s-au închis, muncitorii de acolo au fost disponibilizaţi, au primit ajutoare de la stat, cei mai mulţi dintre ei s-au pensionat.
Morile de apă şi frasinul ”magic”
Prin anul 1920 funcţionau în sat, de-a lungul văii, cinci mori de apă şi câteva teascuri de ulei. Două dintre ele au măcinat până prin anii '50, când dictatura comunistă le-a interzis, sau măcinatul a devenit supravegheat de stat, uiumul trebuind să fie luat de acesta şi, desigur, de secretarii şi activiştii de partid. Aceste mori mergeau de obicei primăvara şi vara, până prin iunie, căci peste vară valea seca cu desăvârşire. Existenţa a cinci mori într-un sat de nici o sută de case, cu o populaţie de circa 400 de suflete, este semnul unei economii agrare dezvoltate şi a unei populaţii stabile. Dacă era pe vale apă şi situaţia o impunea, se măcina şi peste vară şi în toamnă.
Foto: Ţetcu Mircea Rareş
Era obiceiul, din motive practice dar probabil şi ”magice”, să se planteze lângă casă unul, doi sau mai mulţi frasini, un copac de esenţă tare cu rădăcinile puternic înfipte în pământ şi cu viaţă de câteva sute de ani. Aceşti copaci protejau casa de intemperii, iar în verile fierbinţi produceau o umbră binefăcătoare. Se mai plantau doi frasini la intrarea în gardul şurii, copaci care ţineau vramniţa-poarta de la intrare. Uneori se plantau frasini de-a lungul gardului şurii sau al celui de pe lângă casă pentru a-i da rezistenţă.
Oamenii văii erau buni păstrători ai tradiţiei. Datinile şi obiceiurile folclorice străvechi se îmbinau în mod fericit cu cele religioase, fapt ce reiese cel mai bine din obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, dar şi din alte situaţii cum sunt ritualurile din timpul ieşitului la arat sau cele din timpul verii, când se oficiau slujbe religioase la crucile dintre holde sau la stâne. Sătenii de aici erau foarte mândri de portul lor tradiţional, pe care, odată cu plecarea lor să lucreze în centre industriale, încet-încet l-au abandonat înlocuindu-l cu haine de cumpărat. O parte dintre cei care nu au fost doborâţi de silicoză lucrând în mină au continuat să-şi urmeze tradiţiile. (Surse documentare: Valer Butură - ”Adăposturi temporare în sud-estul Munţilor Apuseni”, Cornel Nistea - ”Memorii”).
Se încarcă comentariile...
