Amintirile de groază ale unui fost „fiu al sistemului“: viaţa într-un leagăn de copii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicoale este un tânăr ieşit din sistemul de protecţie    Foto: Angela Sabău
Nicoale este un tânăr ieşit din sistemul de protecţie    Foto: Angela Sabău

Fostele leagăne de copii, desfiinţate la sfârşitul anilor ’90, mai produc şi acum emoţii intese celor care au locuit acolo. Astăzi adulţi tineri, cei mai mulţi încearcă să-şi găsească propriul drum în viaţă.

Cei care în urmă cu 20 de ani erau copii instituţionalizaţi îşi amintesc perfect cum era viaţa într-un astfel de „lagăr”. Astăzi adulţi, ei au trecut printr-un proces anevoios de adaptare la viaţa reală. Unii au reuşit, alţii, nu. Mulţi dintre cei care aveau încă vârste destul de mici au avut încredere că în viaţa lor se poate întâmpla ceva frumos. Unii nu au reuşit să-şi recâştige încrederea în ei, în primul rând, iar apoi, în alţi oameni. Alţii, însă, deşi viaţa le-a pus în faţă unele încercări, au reuşit să le depăşească şi să-şi croiască un drum.

Nicolae este unul dintre aceşti tineri. Ajuns acum la 28 de ani, amintirile lui sunt încă vii din perioada în care, abandonat la doar doi ani, a ajuns la leagănul de copii de la Sighet. A petrecut primii ani la un cămin din Baia Mare, însă de aici amintirile lui sunt destul de estompate. „Eram mic. Aveam doar doi ani când m-au dus şi nu îmi amintesc. Ţin minte doar că pe la şase ani m-au dus la Sighet. De acolo am mai multe amintiri”, începe el.

Nu-i place să vorbească despre perioada aceea. Mai mult, nu vrea să-şi amintească şi, mai ales, nu vrea să îi fie făcută publică imaginea şi asociată cu acest trecut. Nu pentru că e ruşinos, ci pentru că este prea dureros, motiv pentru care ne-a cerut să folosim un nume fictiv. 
Viaţa lui a căpătat un nou sens, iar acele „amintiri din copilărie” vrea să le arunce la gunoi. Tânărul are un loc de muncă şi stă în Centrul „Tranzit”, special pentru tinerii ieşiţi din sistem, ca el, care încearcă să răzbească.

„Îmi lipsea lupta pentru supravieţuire”

În faţa întrebărilor despre acea perioadă, faţa lui îşi pierde din lumină şi începe să vorbească. ”Eram peste 200 de băieţi. De la copii mici, până la tineri de 20 de ani. Îmi aduc aminte tot. Teamă, tristeţe, lipsă de afecţiune, nesiguranţă. Dar mai ales lipsa mâncării. Şi umilinţă. Bătaia primită de la cei mari, exploatarea. Eram mereu vânăt, lovit, cu haine rupte şi murdare. Şi îmi era foame tot timpul. Ascundeam pâinea sub calorifer, mă gândeam că va sta caldă, proaspătă. Dar era chiar invers, adică se întărea. Dar o mâncam şi aşa, noaptea, când mergeam la baie, pe ascuns. Când aveam desert la masă, cei mari mă băteau să le dau lor. Preferam să îl mănânc la masă, tot, ca să nu trebuiască să-l dau la cei mai mari”, îşi mai aminteşte el.

De altfel, la şcoală mai primea mâncare de la colegii de clasă, care erau buni cu el. Sandviciurile primite de la colegii de clasă erau folosite ca un fel de „monedă de schimb”. „Aveam un coleg ucrainean, la care venea mama din două în două săptămâni. Îi aducea untură, slănină, toate bunătăţile. Eu mă dădeam bine pe lângă el, eram prietenul lui cel mai bun şi, când primea pachetul, mâncam cu el. Apoi, când primeam sandviciuri de la colegii de clasă, aduceam în cameră şi împărţeam cu el, ca să nu rămân dator.”

nicolae

Cel mai mult i–au rămas în minte cât erau de mari restricţiile. „Dacă voiam să facem duş, trebuia să crăpăm lemne. Pe noi, mai mici, ne puneau doar să le cărăm (la centrală, n.r.)”, mai spune el. Chiar şi acum spune că uneori mai are tendinţa de a mânca repede, ca şi cum teama că cineva i-ar lua mâncarea nu a dispărut de tot.

În 1997, Hope and Home for Children a început să se ocupe de copiii din sistemul de protecţie, înfiinţând acele case de tip familial. Astfel a ajuns şi el, la 10 ani, la o astfel de casă. „Acolo a fost mult mai bine, în primul an nu îmi venea să cred că e real. Apoi am început să simt că îmi lipseşte lupta aceea pentru supravieţuire. Toată lumea era bună cu noi, eram doar 12 copii, de la dormitorul comun cu 200 de copii, cu paturi suprapuse şi pe o parte şi pe alta a încăperii, am ajuns la un dormitor normal, cu patru paturi în cameră. Era ciudat să nu mai am nevoie să lupt pentru supravieţuire”, erau gândurile unui copil care abia ajungea la adolescenţă.

centrul tranzit

Centrul „Tranzit” a fost dat în folosinţă în urmă cu un an şi jumătate    Foto: Angela Sabău

În casa de tip familial şi-a întâlnit pentru prima oară sora, despre a cărei existenţă nu ştia până atunci. „La început nu am ştiut cum să reacţionez. Mi se părea că «are fiţe», aşa cum văzusem la colegele mele din clasă. Nu îmi plăcea. Apoi ne-am cunoscut mai bine şi mi-a plăcut de ea. Ne înţelegeam bine. Ea acum e căsătorită, locuieşte în Germania”, mai povesteşte tânărul.

„Am dormit şi sub poduri cu mama”

Amintirile lui sunt încă foarte vii. Îşi aminteşte de mama care, deşi a avut mereu probleme mentale, îl vizita destul de des. Ba chiar petreceau timp împreună, însă nu aşa cum ar fi trebuit. „Venea destul de des la mine. Mă scotea în oraş, dar rămâneam pe la tot felul de cunoştinţe de-ale ei. Am dormit şi sub poduri cu ea. Avea doar 15 ani când a rămas însărcinată. Apoi, când am venit în Baia Mare la casa de tip familial, mă căuta la şcoală. Ea are nişte probleme psihice şi pe mine mă afecta. Când venea la şcoală, mă mai ascundeam de ea, că îmi era ruşine. Se dădea cu ruj, dar se mânjea pe toată faţa. Se certa cu portarul la şcoală, că nu mă poate vedea. Mă căuta şi la casa în care locuiam şi făcea scandaluri. Mai spărgea câte un geam...”, mai relatează el, iar aceste amintiri au lăsat urme adânci în sufletul lui. Acum însă are puterea să nu dea vina pe ea şi să înţeleagă lucrurile la un alt nivel. Nici pe tatăl său, care nu a mai stat mult cu mama sa, după naşterea celor doi copii. „Acum sunt mai mult ca un observator din afară”, adaugă Nicolae.

La casa de tip familial unde a locuit a avut parte de un alt fel de viaţă. Erau mai mult fraţi, care încercau să fie împreună o familie. Tot acolo s-a lăsat de fumat, obicei pe care îl dobândise la Sighet, alături de copiii mai mari. „Vă daţi seama, eram vreo 200 acolo de toate vârstele, de pe la 6-7 ani în sus. Unii fumau, alţii chiar consumau alcool, făcau toate prostiile. Aşa m-am apucat şi eu de fumat, cu cei mai mari. Dar, după ce am venit la Baia Mare, mi-am dat seama că nu e bine şi m-am lăsat. Nu fumez nici acum”, mai spune el. Însă tot acolo a intrat într-un anturaj care aproape l-a făcut să-şi piardă echilibrul fragil pe care îl dobândise. A ajuns şi la Centrul de Reeducare, însă educatorii au avut încredere în el. „M-au mutat la altă casă de tip familial, ne-au spart gaşca. Apoi m-am ocupat din nou de şcoală, unde am fost premiant”, mai spune el.

Astăzi, Nicolae locuieşte în Centrul „Tranzit”, unde însă va sta o perioadă limitată de timp. Este însă încrezător şi ştie că va reuşi. Îşi doreşte o familie şi crede că atunci când va avea copii, le va oferi tot ce el nu a avut, afecţiune şi toată atenţia lui.

Mai puteţi citi:

Mai multe biserici din Maramureş, jefuite noaptea trecută

Baia Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite