Adevăratele motive ale luptei surde între creştini şi musulmani. De ce se omoară de sute de ani aderenţii celor două religii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Unul din multele episoade ale confruntării dintre lumea islamică şi cea creştină FOTO burnpit.us
Unul din multele episoade ale confruntării dintre lumea islamică şi cea creştină FOTO burnpit.us

Între lumea creştină şi islam există un conflict, mocnit sau viu, de aproape 1.400 de ani. Oştile „latinilor“ şi cele ale „sarazinilor“ s-au ciocnit de sute, poate chiar de mii de ori. Aparent, motivele religioase au făcut ca cele două lumi să se înfrunte. Dincolo de ideologie, originea conflictului stă în interese laice şi în patimi umane.

În aparenţă, cele două religii, islamul şi creştinismul, sunt asemănătoare. Sunt monoteiste, au chiar puncte de legătură, precum tradiţia abrahamică. Mai precis, creştinismul, mozaismul şi islamul au ca punct de plecare personajul Avraam. 

Toate aceste religii îl recunosc ca părinte al celor care le-au întemeiat neamurile şi, implicit, fundamentele religiei lor. Ismael, fiul lui Avraam, este considerat „părintele arabilor“, iar Isaac - celălalt fiu un ”părinte al evreilor”, a fost acceptat mai apoi prin Vechiul Testament de către creştini. Iisus este recunoscut ca mare profest de Islam, dar cu diferenţele doctrinare de rigoare. 

Toate cele trei religii au o carte fundamentală, care este un ghid religios, dar şi comportamental. Cu toate acestea, între popoarele Islamului şi creştini au avut loc sute de războaie sângeroase, de multe ori purtate în numele credinţei şi în numele lui Dumnezeu sau al lui Allah. Specialiştii în istorie spun însă că acest conflict rezidă de fapt în motive mult mai pământeşti şi care nu au legătură cu credinţa sau ideologia. Din contra, războaiele dintre Occidentul creştin şi Orientul musulman au fost purtate pentru teritorii, bogăţii şi dorinţa de război şi sânge, ascunse după noţiunea de ”război sfânt”.

Originea conflictului dintre islam şi creştinism

Evenimentele politice cheie în problematica conflictului dintre islam şi creştinism sunt expansiunea arabă şi cruciadele. Deşi iniţial părea că cele două sunt conectate, iar cruciadele sunt o revanşă a Occidentului împotriva Orientului, noile studii arată că de fapt atât cucerirea arabă cât şi Cruciadele s-au născut independent şi erau provocate de realităţi sociale, economice şi politice punctuale din Arabia şi respectiv Vestul Europei. Expansiunea arabă a început în secolul VII d. Hr., odată cu moartea profetului Mahomed, cel care prin învăţătura sa dăduse naştere Islamului. 

El este cel care a unificat prin cucerire cele două mari oraşe ale Peninsulei Arabice Mecca şi Medina. În 632 locul îi este luat de primul calif Abu Bakr, socrul şi unul dintre cei mai apropiaţi însoţitori ai lui Mahomed. Beduinii arabi nu erau convertiţi aşa că prima acţiune a califului a fost unificarea rapidă pe calea armelor a tuturor triburilor şi regiunilor. A urmat apoi un val de cuceriri. Siria şi Palestina, teritorii bizantine, creştine şi mozaice au căzut în mâinile arabilor. A urmat Egiptul, acolo unde inclusiv episcopii creştini copţi au deschis porţile războinicilor arabi. A fost cucerită Africa de Nord şi Persia. A urmat primul contact cu creştinii vestici. Războinicul Tariq i-a bătut pe vizigoţii din Spania în 711 şi a cucerit mare parte a teritoriului controlat de aceştia.

cavaleri

 Războinici arabi din perioada cruciadelor FOTO tumblr.com

Tăvălugul islamic părea de neoprit, îndreptându-se către inima Europei. Armata lui Tariq a trecut Pirineii şi s-a izbit de franci. În 732 francul Carol Martel era primul creştin care înfrângea o armată islamică. Bătălia a avut loc la Tours iar expansiunea arabă a fost stăvilită în Europa. Războaiele i-au adus însă pe musulmanii chiar şi până în inima Italiei în secolul VIII. Arabii au cucerit vremelnic inclusiv Sicilia şi sudul Italiei. Au fost două secole de război, cucerire, pradă şi moarte. A urmat o perioadă de relativă linişte până când în secolul al XI lea războiul dintre islam şi creştinism s-a dezlănţuit crunt din nou. 

De această dată războinicii veneau din Occident către Orient, dar cu acelaşi scop, cucerirea. Au fost aproape 200 de ani de război cu mici perioade de repaus. Au rămas în istorie sub numele de Cruciade, opt la număr, care au antrenat mii de războinici,au adus moarte, jaf dar au schimbat şi istoria lumii. Practic primele conflicte dintre lumea islamică şi cea creştină au fost marcate de bătălia de Yarmuk din 636, în care creştinii bizantini au fost bătuţi în Siria de armatele arabe, dar şi de cea de la Tours din 732 dintre Tariq şi francii lui Carol Martel care au oprit invazia arabă. Apoi au urmat Cruciadele care au însemnat practic invadarea Orientului Apropiat, aparţinând islamului de către oştile creştine. Mai mulţi factori au dus la declanşarea acestui conflict şi la ciocnirea dintre cele două lumi.

Războaie inventate ideologic

În primul rând şi la prima vedere, avem de-a face cu războaie religioase. Pe de o parte răspândirea islamului prin cucerire şi de cealaltă parte răspândirea creştinismului tot prin cucerire. Mai mult decât atât ambele războaie au fost puternic susţinute şi justificate ideologic. Elita sau aristocraţia arabă, musulmană, spunea că are ca misiune răspândirea cu orice preţ a islamului în lumea cunoscută şi a folosit termenul de jihad, adică război sfânt. „Există posibilitatea ca mesajul ideologic al islamului să fi fost interpretat de elita conducătoare cum că expansiunea politică a statului islamic este o datorie religioasă esenţială. De aceea este posibil ca elita conducătoare să fi iniţiat cucerirea arabă, interpretând că este o poruncă divină”, precizează istoricul şi specialistul în cultura islamică Fred Donner de la Universitatea din Chicago în lucrarea sa ” The Early Islamic Conquests”. 

Mai mult decât atât califii au predicat în rândul populaţiei această interpretare, rezultând o fervoare mistică cu care luptau războinicii arabi, care credeau că fac voia divinităţii. Jihadul nu este însă unul dintre stâlpii credinţei musulmane.

Aşa cum arată şi lectorul universitar doctor Silviana Rachieru, de la Universitatea de Istorie din Bucureşti, în articolul ”Ce este Islamul şi cum trebuie înţelese conflictele istorice ale musulmanilor”, jihadul nu apare în obligaţiile unui credincios musulman, iar războiul sfânt nu este scopul principal al Islamului. Mai mult decât atât, jihadul major este cel dus cu sine însuşi, pentru a respecta principiile islamice. Cu alte cuvinte, Islamul a fost reinterpretat pentru a se potrivi unei politici expansioniste. De cealaltă parte, în lumea creştină, războiul sfânt a fost justificat chiar înainte de a începe. Şi asta în condiţiile în care războinicii nu-şi găseau loc în lumea creştină, fiindcă una dintre prevederile decalogului este ”să nu ucizi”.

mahomed

O reprezentare a profetului Mahomed FOTO theexmuslim.com

Şi cum de multe ori Biserica depindea de protecţia războinicilor, a fost inventat ”războiul sfânt„ şi ”soldatul lui Hristos” care, bineînţeles, trebuia să lupte cu păgânii, furia lui războinică fiind canalizată în afara lumii creştine. Astfel, Sfântul Augustin este cel care defineşte primul ”războiul drept„. Pentru autorul ”Oraşului Domnului”, un război este drept dacă îndeplineşte trei condiţii: să fie declarat şi purtat de către o autoritate legitimă, să aibă ca scop respingerea sau recuperarea unor bunuri şi să fie dus cu intenţii cinstite”, preciza profesorul de la Universitatea din Paris, Phillippe Contamine, în lucrarea sa, ”Un război pentru Împărăţia Cerurilor”. 

Mai mult decât atât, alte feţe bisericeşti importante au interpretat la fel ca elita musulmană legea creştină pentru a justifica războiul în numele credinţei. ”Grigore cel Mare(papă între ani 590 şi 604) pare să introducă o idee nouă atunci când, într-una din scrisorile sale întrevede posibilitatea unui război misionar, cu scopul răspândirii creştinismului”, adaugă Contamine.

Apoi, apariţia unei clase de nobili războinici dornici de căpătuială şi agresivi i-a făcut pe clerici să intensifice şi mai mult legiferarea unui ”război sfânt” contra păgânilor, iar pe cavalerii aventurieri să-i transforme în ”războinicii lui Hristos”. ”Liber de vita christiana”, a lui Bonizo de Sutri, a definitivat această legiferare şi chiar a servit drept bază ideologică pentru pornirea în Prima Cruciadă. Mai târziu, atât Papa Urban al II-lea, dar mai ales Sfântul Bernard, alimentează ideologic furia războinică a creştinilor occidentali contra ”păgânilor” musulmani.

bernard

  Sfântul Bernard FOTO calendarcatolic.ro

De cealaltă parte, în lumea musulmană, în timpul cruciadelor, jihadul a fost total desprins de forma sa ideologică iniţială şi folosit de dinastia Ayuybidă din Siria ca formă de regrupare islamică şi ”război sfânt”, armat bineînţeles. Apoi în secolele XIV-XV, jihadul a justificat ideologic întreaga cucerire otomană, îndreptată împotriva lumii creştine.

Expediţii de jaf şi cucerire mascate de religie

”Războiul sfânt” exista doar pe plan ideologic însă. Originel conflictului sunt mult mai telurice şi ţin, după cum arată specialiştii, de expansiunea demografică, luptă pe resurse şi avere. Cucerirea arabă a fost în primul rând un proces de expansiune şi cucerire a unui nou stat format. Unificarea triburilor arabe şi apariţia unei credinţe comune a permis cucerirea de teritorii mai bogate şi altădată mul prea puternice pentru triburile disparate de beduini. 

”Marea parte a elitei, Quraysh, Thaqlf şi mulţi medinezi de asemenea ar fi putut dori expansiunea politică a graniţelor noului stat pentru a asigura şi mai bine, comerţul pe rutele Arabiei dar şi pentru capturarea de noi rute comerciale care s-au mutat către nord.{...} şi erau deasemenea şi alte avantaje financiare pentru elite, oferite de expansiunea statală: achiziţia de noi proprietăţi în regiunile cucerite, posibilitatea de a percepe taxe populaţiilor cucerite, bogăţii în aur şi sclavi.”, preciza Fred Donner. Aceeaşi situaţie a fost întâlnită şi în Europa în preajma cruciadelor mai ales. Nobilimea dorea teritorii noi, iar mirajul Orientului, descris de multe ori bombastic de pelerini, exercita o fascinaţie aparte şi promisiunea unei îmbogăţiri rapide şi glorioase în numele Crucii. 

musulmani

Şarjă a cavalerilor Occidentali FOTO pinterest.com

”Aspiraţia la onoare, aventură şi câştig şi pentru un număr redus şi pământ au apărut deasemenea la cruciaţi.”, preciza şi  Jonathan Phillips, specialist în istoria cruciadelor în lucrarea sa ” Holy Warriors: A Modern History of the Crusades”. Totodată Europa la începutul secolului al XI lea era plină de cavaleri rămaşi fără moştenire, războinici rătăcitori şi dezmoşteniţi care doreau să se căpătuiască. Drept dovadă stau şi jafurile din drumul cruciaţilor către Ierusalim, prin oraşele Europei îndreptate în special împotriva evreilor. 

Totodată chiar şi oamenii de rând visau la acest paradis al bogăţiei cum era prezentat Orientul, iar legiuni de cerşetori, oameni fără căpătâi şi chiar copii au plecat disperaţi în cruciadă, să ucidă păgâni pentru salvarea sufletului dar mai ales pentru dobândirea de averi. Negustorii veneţieni, genovezi şi pisani, arată specialiştii au fost cei mai câştigaţi, deschizând noi antrepozite şi rute comerciale care le-au înzecit câştigurile. Cu alte cuvinte interesele comerciale şi dorinţa de îmbogăţire a elitelor dar şi a maselor a stat la baza unui conflict, atent „ambalat„ ideologic şi religios.

Elementele turbulente trimise să se războiască în altă parte

Un alt motiv care a stat la baza pornirii războaielor religioase a fost dorinţa elitelor politice dar şi ecleziastice de a scăpa de turbulenţii din zonă. Cu alte cuvinte, papii şi episcopii îşi doreau ca briganzii şi cavalerii rătăcitorii care atacau la drumul mare civili dar care jefuiau şi mănăstiri, să-şi găsească un alt câmp de luptă. Iar păgânii, pentru a căror ucidere le era promisă acestor seniori violenţi viaţa veşnică şi raiul, erau ţintă indicată de aceştia.”Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători fără ocupaţie, chiar şi unor ţărani, posibilitatea de a-şi îmbunătăâo starea. De a agonisi o avere prin âmpărâirea prăzii şi prin jaf; iar celor ce rămâneau acasă, printr-o mai corectă repartizare a bunurilor. 

Poate că, astfe, plecarea luptătorilor profesionişti, turbulenţi şi lacomi, să fie permis şi respectarea mai atentă a interdicţiei Pacea lui Dumnezeu, impusă de Biserică păstrând liniştea în Occident prin posibiloitatea ce li se oferea acestora de a-şi consuma energia peste mări”, scria Robert Delon în ”Cruciadele”. De cealaltă parte în cazul expansiunii arabe, califii, doreau să canalizeze energia războinică a triburilor de beduini către alte teritorii, pentru a stopa eternele războaie interne. Totodată noi teritorii însemnau înmulţirea prăzii pentru beduinii care începeau să se sedentarizeze şi să creeze tot mai puţine probleme, puterii centrale. Totodată expansiunea demografică în Arabia secolului al VII lea dar şi cea din Europa Apuseană în secolul al XI lea au dus la plecarea către alte zone pentru a-şi căuta rostul.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Liderul Al-Qaida nu recunoaşte legitimitatea grupului Statul Islamic, dar este deschis pentru cooperare

Ioan de Capistrano, sfânt şi inchizitor. Secretele duhovnicului lui Iancu de Hunedoara, omul care a propovăduit ultimele cruciade împotriva otomanilor

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite