Familia tradiţională românească, în secolul XVIII: de la bătăi cu pumnul până la proba absolută a virginităţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imaginea unei familii româneşti de la începutul secolului XX FOTO memoria.ro
Imaginea unei familii româneşti de la începutul secolului XX FOTO memoria.ro

Familia în Principatele Române, aşa cum arată specialiştii şi documentele de arhivă, s-a schimbat radical de-a lungul timpului. În general, familia tradiţională, cea întemeiată pe tradiţii şi cutume, este cea medievală care cuprindea un set de caracteristici şi reguli foarte stricte, printre care supunerea femeii faţă de bărbat, virginitatea, dar şi naşterea de copii.

În ultima perioadă, conceptul de ”familie tradiţională” a stârnit controverse în societatea românească. În general, acest concept se referă, aşa cum arată şi dicţionarul explicativ al limbii române, la tradiţie, adică la ceva ce s-a păstrat prin intermediul unor cutume acumulate de-a lungul timpului şi care se supune acestora. În Principatele Române şi mai apoi în România familia şi caracteristicile sale s-au modificat de-a lungul timpului. 

Cu alte cuvinte, familia românească din secolul al XVIII-lea şi regulile ei de întemeiere şi convieţuire între soţi nu mai sunt aceleaşi cu ale familiei româneşti din secolul al XXI-lea. Odată cu emanciparea, în special din mediul urban, de la începutul secolului XX, relaţiile dintre soţi, comportamentul, precum şi viziunea asupra familiei se schimbă radical. Drepturile femeii, repoziţionarea acesteia în cadrul familiei ca şi scăderea influenţei Bisericii în raporturile dintre soţi sunt doar câţiva factori. 

Conceptul de familie tradiţională însă poate fi aplicat cu succes evului mediu românesc, atunci când această instituţie socială era întemeiată într-adevăr pe obiceiuri şi tradiţii păstrate cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Familia tradiţională românească poate fi descrisă pe baza scrierilor călătorilor străini, a documentelor de arhivă dar şi pe baza studiile specialiştilor. Ca şi în Occident, familia românească avea plusuri şi minusuri.

Familia românească între afacere, răpire şi iubire

Familia era celula de bază în societatea românească medievală şi chiar mai târziu. Cuplurile care trăiau fără cununie erau blamate de Biserică şi automat de societate. Partenerii necununaţi suportau de altfel rigorile legii cutumiare şi riscau pedepse severe, fiind încadraţi în categoria curviei. Tocmai de aceea căsătoria era o treabă serioasă la români şi necesară pentru afirmarea şi impunerea în societate.

Un bărbat căsătorit era privit cu mai multă stimă decât un holtei, iar o femeie căsătorită era automat respectată de membrii comunităţii. Cele necăsătorite erau prilej de bârfă, oprobiu public, bănuieli şi glume răutăcioase, mai ales când treceau de o anumită vârstă. Întemeierea unei familii la români după cum arată specialistul Simeon Florea Marin, în „Nunta la români”, era o chestiune ce ţinea de tradiţie şi era motivată de următoarele lucruri. 

”Întâi, de a avea o consoartă spre ajutorare şi petrecere, spre mângâierea şi alinarea durerilor în caz de nefericire şi suferinţă, mai pe scurt spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi întristării în decursul întregii vieţi. Al doilea, de a avea urmaşi legitimi, cari să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moşteni averea părintească , ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine a se îngriji de dânşii şi a-i sprijini la bătrâneţe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli şi înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi a le da de pomană, şi a se ruga pentru iertarea păcatelor sale.În fine, al treilea, ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut şi trăit în lumea aceasta, după cum prea adese ori se-ntâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriţi”, scria Simion Florea Marian, în ”Nunta la români”.

Cu alte cuvinte, asigura nevoia de sexualitate legală, acceptată de Biserică, de alungare a singurătăţii, de bunăstare şi câştigarea unui statut social. Căsătoria era negociată ca o afacere, în care ambele părţi trebuiau să se înţeleagă şi să aibă beneficii. Viitorul ginere negocia cu tatăl fetei zestrea şi obţinea aprobarea căsătoriei. Automat trebuia chiar şi în mediul rural să corespundă ca statul social şi moral. Nu trebuia să aibă reputaţia pătată iar săracul satului nu putea aspira niciodată la mâna fiicei unui gospodar. De asemenea un om de rând nu se putea căsători cu o boieroaică, doar în cazuri excepţionale motivate de averea pretendentului. 

Acest aspect este de înţeles, având în vedere că bărbatul era singurul membru capabil să-şi întreţină financiar familia. Tocmai de aceea soţul era mai în vârstă decât soţia, diferenţele variind de la un cuplu la altul. În orice caz vârsta minimă a soţiei trebuia să fie de 12 ani, iar a soţului de 15 ani. După ce ajungeau să se înţeleagă ginerele cu socrul, mai ales la zestre urma logodna, bineînţeles cu girul şi slujbele legiuite al Bisericii. După logodnă urma nunta propriu-zisă. Totodată existau şi peţitorii, oameni cu stare şi rang social care garantau în faţa socrului pentru viitorul ginere. Mai era o cale de eluda aceste negocieri, mai ales dacă ginerele era fie cu onoarea pătată, fie mai sărac decât îşi dorea socrul. Cronicarii străini spun că în acest caz, dacă iubirea între cei doi parteneri era pătimaşă, soţul îşi răpea nevasta şi îi punea pe toţi în faţa faptului împlinit. 

Eventual şi consumau sexual căsătoria, obligându-i pe părinţi să consimtă, mai ales că fata în acest caz nu mai putea fi căsătorită cu alt bărbat.  „În privinţa încheierii căsătoriilor şi a respectării lor, aceleaşi obiceiuri şi aceleaşi legi sunt pentru toţi, dar la oamenii de rând îngrădirea este şi mai mare. Căci pe fetele pe care voiesc să le aibă ca tovarăşe de viaţă ei mai adeseori le răpesc decât primesc să le fie date în căsătorie, socotind că aşa este mai cu cale şi că în chipul acesta legătura între soţi va fi mai tare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinţi prin bună învoire, sau de la prima peţire”, preciza cronicarul Anton Verancsics după o călătorie prin Moldova secolului al XVI lea. Deşi totul părea o afacere, iubirea juca un rol important, în special în lumea satului. Cuplul de multe ori se lua din iubire, fiind nevoiţi însă să parcurgă pentru o viaţă liniştită întregul proces. 

Familia tradiţională şi virginitatea femeii

În cadrul familiei tradiţionale româneşti, virginitatea juca un rol esenţial. De altfel era obligatorie pentru continuarea vieţii în cuplu. De altfel moralitatea femeii era singura care conta în această privinţă. Desfrâul bărbatului era considerat ceva normal şi nu era o condiţie. Cu alte cuvinte soţul nu trebuia să fie la prima relaţie sexuală. Soţul era cel care judeca virginitatea femeii şi se lăuda cu ea printr-un ritual care astăzi ar fi considerat umilitor. Practic le arăta tuturor că soţia lui a fost virgină până la noaptea nunţii.

”La sfârşitul festinului nupţial, soţii consumă căsătoria, petrecând noaptea împreună. Bărbatul este singurul judecător al acestei situaţii, iar sângele virginal îi confirmă aşteptările. A doua zi, proba virginităţii, cămaşa pătată cu sânge, se arată socrilor sau naşilor”, scrie Constanţa Vintilă Ghiţulescu ”În şalvari şi cu işlic”. Automat soţia primeşte diferite cadouri pentru păstarea virginităţii. Virginitatea de altfel la români era un fel de semn de respect faţă de familia soţului şi faţă de partener. Dacă cumva mirele avea bănuieli şi constata că soţia nu a fost virgină, asupra femeii se abătea o umilinţă fără precedent. Cu sălbăticie era repudiată public.

”Dacă fiica lor s-a făcut de ocară din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi aduna a doua zi prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată. Aceştia aduc pentru ea cea mai proastă căruţă şi cu hamuri rupte, silesc părinţii cu bătaia să-şi ducă înapoi acasă, ca pe o curvă fiica aşezată în căruţă”, scria Dimitrie Cantemir.  Documentele de arhivă consemnează punctulal aceste cazuri. De exemplu Florea din Argeş la finele secolului al XVIII lea şi-a găsit nevasta ”spuracată”. În acel moment a tratat-o sălbatic. A legat-o cu un laţ de gât şi a bătut-o zilnic ca pe hoţi oligând-o să-i spună numele celui care i-a luat virginitatea. 

După trei săptămâni de tortură a trimis-o acasă pe un cal şchiop. Călătorii străini arată că virginitatea era şi obiect de şantaj. Mai precis soţul încerca să-i smulgă socrului o zestre mai mare sau în plus şi o răscumpărare masivă în schimbul virginităţii. Această mărturie este oferită de un călugăr catolic din secolul al XVIII lea care recunoaşte că la români era totuşi mai bine ca în Occident, unde căsătoria nu se desfăcea dar soţul transforma cu bătăi şi reproşuri, viaţa conjugală a familiei într-un calvar. Se întâmpla însă, ca soţul să nu fie prea priceput în ale amorului şi să constate lipsa virginităţii la câteva luni de căsătorie, când nevasta năştea un copil, care evident nu era a lui. 

Soţul - singurul întreţinător al familiei, iar soţia - administratorul

În familia românească tradiţională rolurile soţilor erau foarte bine conturate. Bărbatul era singurul autorizat să întreţină financiar familia. Nevasta nu câştiga bani din activităţi economice. Singurul lucru pe care-l făcea era să muncească în gospodărie şi să facă copii. Aria ei de activitate era gătitul, torsul, ţesutul, curăţenia şi îngrijirea celor mici. ”Soţul trebuie să se îngrijească de economia familiei, ”să producă” şi să aducă în casă,îndeplinirea aceste îndatoriri reflectându-se clar în ”haine”, ”bijuterii„, ”hrană”, ”slugi”, casă; în acest mod un soţ îşi manifesta grija faţă de familie şi îşi arată ”dragostea” faţă de soţie”, scria Constanţa Vintilă Ghiţulescu. Asta se întâmpla în cazul familiilor bogate de târgoveţi. În mediul rural, bărbatul se ocupa cu muncile cele mai grele la câmp în special sau cu diferite slujbe ce implicau forţă fizică mare sau experienţă. 

Totodată nevasta juca rolul administratorului. ”Soţia trebuia să ”chivernisească” ceea ce primeşte, contribuind la bunăstarea familiei”, precizează aceeaşi autoare. Mai mult decât atât bărbatul avea o libertate de mişcare mai mare. Era mai tot timpul plecat de acasă şi avea libertatea, fără ca soţia să-i ceară socoteală de a socializa, la cârciumi şi alte locuri de întâlnire. De altfel cârciuma sau saloanele erau dedicate exclusiv bărbaţilor. Femeia se mişca doar într-un areal restrâns, determinat de activităţile casnice. Era imoral pentru o femeie să stea la cârciumă de exemplu printre bărbaţi. ”Domeniul de activitate al unei soţii este reprezentat de casă. Viaţa domestică îi solicită cea mai mare parte a timpului şi devine complicată la apariţia copiilor. Ea trăieşte şi se consacră familiei sale. Are deplina libertate în alegerea slugilor, în instruirea, supravegherea lor atunci când nu-şi îndeplinesc atribuţiile sau atunci când devin o ameninţare pentru fidelitatea conjugală a soţului.”, se arată în ”În şalvari şi cu işlic”. Situaţia familiilor varia în funcţie de starea materială. De exemplu la ţărani, aceştia în limitele posibilităţii părinţilor, după ce petreceau o perioadă în casa socrilor, primeau o bucată de pământ şi le era ridicată o casă. De acum încolo trebuiau să se descurce pe cont propriu. În cazul orăşenilor, erau luate în chirie locuinţe sau în cazul familiilor sărace, doar o cameră în gazdă. La boieri, nevasta se ducea în conacul soţului. 

Bărbatul - stăpân al casei, femeile - tratate ca nişte vite

De cele mai multe ori soţul era considerat capul familiei şi stăpân peste nevastă şi copii. Femeia trebuia să-şi cunoască soţul drept bărbat şi stăpân, să-i fie supusă şi fidelă. ”Comportamentul afectiv al femeii măritate se rezumă la trei ipostaze ale aceleaşi cerinţe: ”în urmă binişor să fi umblat,că cu cuvânt dulce şi supunere să-l fi pipăit”, scria Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Acest fapt nu exclude însă afecţiunea între soţi. Numeroase testamente arată o afectivitate deosebită a soţilor faţă de nevestelor lor. Fiind stăpân al casei, totul depinde de năravurile şi de firea bărbatului. Dacă era afectuos şi echilibrat, nevasta ducea o viaţă tihnită. Putea însă să fie şi un adevărat zbir, mai ales dacă lipsea afectivitatea, iar căsătoria era o afacere pură. Depindea însă şi de apucăturile nevestei. 

Dacă nu respecta principiile supunerii şi ale fidelităţi putea fi bătută cumplit şi chiar alungată. Bătaia era considerată o pedeapsă normală ce putea fi aplicată de bărbat soţiei. Tocmai  de aceea au rămas cunoscutele sintagme, „Femeia nebătută e ca o casă nemăturată” sau „Femeia nebătuta e ca moara neferecată”. În „Îndreptarea Legii“, apărută în 1652, în vremea domnitorului Matei Basarab, sau „Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu din aproximativ aceeaşi perioadă iese la iveală pedepsele ce puteau fi aplicate nevestei considerată în unele cazuri drept ” iaşte mai proastă şi mai leasne spre cădere decît bărbatul”. În cazul în care femeia nu se arăta supusă şi va încerca să-şi afirme independenţa făcând lucruri nepotrivite pentru o femeie, ea conform legislaţiilor mai sus menţionate putea fi bătută ”uşor” cu palma sau pumnul, pentru vini uşoare. Bărbatul era însă pedepsit dacă o bătea cu toiagul şi cu parul în cazul în care ” se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“. Cum am precizat însă, totul ţinea de temperamentul, viciile şi caracterul soţului, fiind şi multe cazuri de iubire afectuoasă între soţi. 

Naşteri cât mai dese, iar tatăl nu prea ştia năravul copiilor

Totodată, în familia românească naşterea era un eveniment esenţial. Femeia trebuia să dea naştere urmaşilor familiei, ori de câte ori era posibil. Mai ales sub înrâurirea Bisericii, metodele contraceptive nu erau luate în calcul. ”Primul an de căsătorie aduce şi primul copil. În absenţa unor mijloace contraceptive, o femeie însărcinată până când, pe cale naturală, nu va mai fi posibil acest lucru. Banul Mihai Cantacuzino povesteşte că în 16 ani de căsătorie a avut 16 copii”, se arată în ”În şalvari şi cu işlic”. La rândul lor documentele arată că un cuplu din secolul al XVIII lea, Constandin şi Neacşa au avut în 40 de ani de căsătorie, nu mai puţin de 20 de copiii. 

Dacă cuplul nu reuşea să aibă copii din diferite motive, putea cere separarea. De educaţia copiilor se ocupa mama, până la 7-8 ani. Tatăl nu prea ştia, aşa cum recunoştea acum mai bine de 200 de ani, Dinu Cernătescu, ”toate metehnele copiilor săi”. Şi asta în condiţiile în care bărbatul era mai mult plecat cu treburi. Fetele rămâneau până la maturitate în grija mamei şi învăţate până la căsătorie cum să se comporte cu bărbatul pentru a avea o căsnicie liniştită şi mai ales cum să lucreze în gospodărie. Băieţii în funcţie de mediul din care proveneau, erau fie duşi cu tatăl la muncile câmpului, fie băgaţi ca ucenici la diverşi meseriaşi.

Soţii virtuoase, mame bune, alături de soţ

În primul rând familiile româneşti au impresionat călătorii străini prin dedicarea soţiilor. Din punctul de vedere al acestora, româncele de la ţară erau femei pline de virtute care ştiau să-şi educe copiii mai bine decât cele din Occident. Francois Recordon, un elveţian care a călătorit în Principatele Române la începutul secolului al XIX lea remarcă aceste calităţi şi scrie că pe lângă gingăşie şi frumuseţe, ţărăncile românce ştiau să-şi educe foarte bine copiii, cu multă afecţiune. Recordon spune că erau calităţi care se pierdeau în ţările Apusului. De aceeaşi părere era şi francezul Felix Colson, care după o călătorie în Moldova spune apreciativ că femeile de la ţară sunt ” Soţii virtuoase, mame bune, la care se întâlnesc acele principii de cuminţenie şi acele sentimente afectuoase, care fac gloria femeilor din Occident”. Totodată alţi călători străini vorbesc despre o calitate esenţială a nevestelor din Transilvania şi Banat. Despre ele spune de exemplu,  Ignaz von Born în secolele XVIII lea că sunt foarte harnice. ” Nu vezi nicăieri o femeie mergând fără a lucra. 

Ele poartă de obicei pe cap (coşul cu) ceea ce vor vinde la piaţă. Dacă au un copil neînţărcat, îl poartă tot astfel. Furca le este înfiptă în brâu şi tot drumul, ele torc mergând. Tot ce le trebuie e făcut de ele”, afirma savantul vienez. Un alt călător germanic, Johann Friedel, arată că familia românească era deosebit de harnică, fiecare dintre soţi cunoscându-şi bine rolul în gospodărie. ” Am văzut adeseori femei care purtau un copil pe spate, ţinând un altul la piept, ducând un al treilea de mână, având pe cap o oală cu lapte, pentru bărbatul ce era la păpuşoi şi care, cu toate acestea, torceau pe drum”, preciza austriacul. Totodată documentele de arhivă şi specialiştii arată că relaţia dintre soţi bazată pe iubire era foarte strânsă, fiind alături unul de celălalt şi la bine şi la rău. De exemplu Safta, soţia lui Barbu Bălăceanu îşi vinde toate bijuteriile atunci când soţul ei ajunge la închisoare, tocmai pentru a-l scăpa. Boieroaicele îşi însoţeau soţii inclusiv în pribegie sau la închisoare.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 

USR va susţine parteneriatul civil. „Nicuşor Dan va decide dacă revine în partid după referendumul intern“

Familia tradiţională, între „restrângerea drepturilor unor cetăţeni“ şi o „reacţie normală şi legală“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite