EXCLUSIV Un preot, tată-surogat pentru 20 de copii de căpşunari. Mărturii teribile despre frăţia suferinţei: „Nu credeam că mai vine mama înapoi“
0Un centru social deschis pe banii UE, în urmă cu doi ani, în comuna botoşăneană Vorona, adună, în fiecare zi, zeci de suflete de copii. Sunt pruncii ai căror părinţi au luat calea străinătăţii, în căutarea unui loc de muncă aproape imposibil de găsit acasă.
Sunt „fiii satului”, lăsaţi acasă în grija unor bunici bătrâni şi bolnavi. Au sufletele pline de durere, iar la 8 - 10 ani şi-au văzut părinţii cum le mor sub priviri, cum pleacă împreună de acasă la muncă peste hotare şi cum se întorc pe rând, divorţaţi, fiecare de prin alte ţări. Pentru a le mai alina suferinţa, dorul de mamă şi de tată, un preot din sat, susţinut de profesori şi de autorităţi locale, a deschis un centru de zi în care 20 de copii vin după şcoală, mănâncă aici, îşi fac temele aici, se joacă aici. Şi, cel mai important, îşi găsesc prieteni de suflet şi de suferinţă.
Iulian şi Cosmin sunt doi puşti din localitatea botoşăneană Vorona, un renumit sat cu vechi origini răzeşeşti situat la 20 de kilometri de municipiul Botoşani. Iulian are 10 ani, în timp ce Cosmin are doar 8. Ies împreună pe poarta şcolii din sat. Se salută din priviri şi se cuprind cu mâinile pe după gât. De la depărtare, cu cojoacele, căciulile în vârful capului şi acea frumuseţe rurală, aspră dar sinceră, cei doi pitici par desprinşi din ”Amintirile” lui Ion Creangă. Nu-şi spun nimic, sunt doar bucuroşi că s-au întâlnit.
Între ei există o legătură pe care, la prima vedere, nimeni nu o poate ghici. Este o frăţie a suferinţei. Sunt doi copii care trăiesc drama separării de părinţi, plecaţi la muncă peste hotare. Sunt doi puşti care tânjesc după afecţiune şi ocrotire părintească, fiind lăsaţi acasă în grija unor bătrâni trecuţi de 70 de ani, bolnavi şi neiertaţi de zbaterile vieţii. Iulian Huţanu a rămas e curând fără mamă, plecată la ceruri, iar tatăl său, bolnav, se zbate şi pleacă, de câte ori poate, oriunde găseşte de muncă prin alte ţări. Cosmin, fratele său de suferinţă, plânge de dorul mamei şi tatălui său. Părinţii îi sunt divorţaţi şi au plecat, de ani de zile, unde au văzut cu ochii în Europa. Rămas acasă, Cosmin i-a mai văzut din când în când, atunci când s-a putut.
Cei care le ştiu povestea îi petrec cu privirea, iar câte-o băbuţă care a făcut plăcinte calde îi chemă şi-i mângâie. Iulian şi Cosmin, cei doi fraţi de cruce, bat uliţele, cu ghiozdanele în spate, dar nu merg acasă. Se duc în locul unde se află a doua lor familie, mângâierea care-i ajută să meargă mai departe. Este „Speranţa”, un centru de zi inventat de voroneni pentru copiii ai căror părinţi au plecat la muncă în străinătate, pentru orfani sau pentru amărâţii rămaşi în familii monoparentale prea sărace chiar şi pentru a-şi plăti utilităţile.
Este o casă ridicată cu fonduri europene în care aceşti copii, trecuţi deja prea mult prin suferinţele vieţii, sunt sprijiniţi să treacă peste dureri, peste dorul sfâşietor de părinţi, sunt ajutaţi să supravieţuiască şi să-şi facă un rost. Sunt mângâiaţi, hrăniţi şi îndrumaţi să-şi facă temele pentru şcoală. Sunt învăţaţi, zi de zi, să se bucure din nou, să râdă din nou, să aibă grijă unul de celălalt, să-şi povestească durerile şi să se joace. Este un loc unde cei ca Iulian şi Cosmin pot găsi sprijin, consolare şi iubire.
„Am 20 de odrasle şi sunt cel mai fericit părinte”
Centrul „Speranţa” este o casă cu patru camere mari, băi, bucătărie, o magazie şi un birou. Clădirea a fost construită acum un an jumătate şi este pentru micuţii care ajung aici asemeni unei case de oameni gospodari şi primitori. Aici, după un drum pe marginea drumului, ajung Cosmin şi Iulian. Este ora 12.30 şi sunt primii sosiţi. După ei vor mai veni încă 18 copii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, toţi cu dramele şi durerile lor, în cea mai mare parte copii ai căror părinţi au luat de ani de zile calea străinătăţii pentru a găsi un loc de muncă aproape imposibil de găsit acasă.
Cum intră pe uşă, îi întâmpină un preot de ţară. Le zâmbeşte şi-i mângâie pe cap. Este părintele Adrian Mocanu, cel care are grijă de centru şi de copiii veniţi aici. „Am 20 de odrasle şi sunt cel mai fericit părinte”, ne spune râzând preotul Mocanu. După ce-i trimite pe cei doi puşti să îşi spele mâinile, aşa cum se cuvine când vii acasă de pe drumuri, preotul îi ia la întrebări. Se aşază greu, părinteşte, pe scaunele din sala mare de studiu a centrului şi începe să-i descoase: ce note au luat, cum a fost la şcoală, dacă îi doare sau nu ceva, cum au fost trataţi la ore, ce au mai învăţat nou. Cam tot ce îşi întreabă orice părinte copilul atunci când cel mic vine acasă de la şcoală.
Centrul de zi Speranţa din Vorona FOTO Cosmin Zamfirache
Pentru nişte puşti obişnuiţi, poate că şirul lung de întrebări puse de preot ar fi o cicăleală plictisitoare de care au parte în fiecare zi de la părinţi. Pentru Iulian şi Cosmin, însă, cicăleala preotului le încălzeşte sufletul. Se simt ca într-o familie, unde cineva se interesează de soarta lor, unde sunt iubiţi, unde vieţile lor contează. După ce-i binecuvântează, îi trimite să se relaxeze, aşa, ca după ore. Încet-încet, centrul se umple de suflete. Până la ora 13.30, este plin. Fete şi băieţi, toţi cu dramele şi poveştilor lor de viaţă. Intră tăcuţi, ruşinaţi. Au trupuri de copii, dar căutătură şi pas apăsat de oameni mari.
Preotul îi întâmpină şi-i cicăleşte pe toţi, aşa cum a făcut şi cu Iulian şi Cosmin, îi descoase şi-i dădăceşte. Abia atunci, copiii se luminează la chip. Sunt toţi împreună şi, după câteva momente, începe un zumzăit. Vorbesc, se îmbrăţişează, plâng unul pe umărul celuilalt, îşi spun bucuriile şi tristeţile. Aici se leagă prietenii adevărate, născute din suferinţă.
„Este o frăţie a suferinţei. Nu vorbim de lipsuri materiale neapărat. Vorona nu este o comună săracă. Oamenii sunt gospodari, au pământ, animale şi ce le mai trebuie. Iar cei plecaţi la muncă peste hotare trimit bani acasă. Este vorba despre suferinţa aceea sufletească, care-i macină pe aceşti copii. Lipsa căldurii şi a mângâierii părinteşti. Noi, la centrul acesta, nu o putem suplini, dar măcar le putem face viaţa mai uşoară şi nu-i lăsăm să se piardă. Aici vin cei care au cea mai mare nevoie. Noi ne adresăm în primul rând sufletului. Se leagă prietenii trainice. Aici începe tămăduirea unor suflete de copil. Ei între ei se tămăduiesc sub ochii noştri”, spune părintele Adrian Mocanu.
Tăcerea care povesteşte despre moartea mamei
Şi, într-adevăr, la centrul de zi „Speranţa” din Vorona se adună copii cu răni sufleteşti adânci. Unii au părinţi plecaţi să-şi câştige pâinea în străinătate şi trăiesc pe la rude sau cu bunici bătrâni şi bolnavi. Alţii au rămas orfani de mamă sau de tată, iar părintele rămas în viaţă pleacă să-şi poată întreţine copilul. Sunt chiar şi cei care cu ochii lor de copii au văzut familia în care s-au născut cum se destramă şi cum rămâne alături de un părinte copleşit de responsabilităţi şi de povara sărăciei.
Iulian Huţanu are, poate, cea mai copleşitoare poveste. La doar 10 ani a trecut prin necazuri greu de imaginat. I-a murit mama acum doi-trei ani. Nici el nu mai ştie exact data când a rămas orfan de cea mai iubită dintre fiinţele lumii. Sau poate că nici nu doreşte să-şi amintească. După ce a intrat pe uşa centrului alături de fratele său de necaz, Cosmin, şi după ce a răspuns zâmbind cicălelii părinteşti a preotului, micuţul Iulian se aşază încet pe un scaun. Închide ochii şi îşi lasă capul pe spate. Toţi ceilalţi copii îi ştiu povestea şi-l înţeleg. Vorbesc aproape în şoaptă, pios.
Iulian (dreapta) si prietenul său Cosmin FOTO Cosmin Zamfirache
Cosmin, prietenul său cel mai bun, ştie că este momentul să-i respecte tăcerea. Se aşază la un calculator şi începe să se joace. Iulian tace şi se gândeşte. Poate la mama sa, poate la tatăl lui, care munceşte acasă, sau printre străini, departe, pentru a-i asigura celui mic măcar confortul material. Iulian nu spune niciodată ce a păţit mama lui, de ce s-a stins. Ce se ştie, însă, este că femeia a suferit enorm sub ochii lui, ai puiului de om încă prea fraged ca să accepte moartea unui părinte. Iulian dă din cap doar, cu ochii în lacrimi, lăsând de înţeles că-i lipseşte enorm mama. A rămas în grija tatălui şi a bunicilor.
„Tata mă iubeşte şi face tot ca să-mi fie bine. Şi eu îl iubesc şi îl respect mult pe tata”, îşi începe Iulian, aşa cum crede el, povestea de viaţă. Băiatul nu vorbeşte foarte mult despre viaţa sa. Zâmbeşte, însă, când vine vorba despre centrul social în care merge zi de zi, după ore, şi despre prietenul său. „Pe Cosmin îl am ca pe un frate. Stăm şi gard în gard. Ne jucăm şi ne place să stăm împreună. Aici este bine că ne ajută doamna la teme şi, după aceea, ne jucăm”, ne spune Iulian, un elev silitor. Niciodată nu se joacă până nu-şi face toate temele. Încearcă de unul singur şi îl ajută pe Cosmin la matematică, când are nevoie.
„Îmi este dor de ei, de mama şi de tata”
Prieten de joacă, dar şi frate de suferinţă al lui Iulian, Cosmin Roşu Hetliuc are o poveste aproape la fel de tristă. Cosmin are ambii părinţi plecaţi în străinătate. Mama este în Belgia, iar tata în Italia. Locuieşte cu bunicii în Vorona. Părinţii şi-i vede când şi când. Şi atunci, mai mult pe tatăl său, care vine ceva mai des acasă. Pe mama a văzut-o rar. Ultima dată, însă, acum o săptămână, când, după o perioadă mai lungă de timp, femeiea a revenit pentru scurt timp acasă. „M-am întâlnit cu mama şi am fost peste tot. Ne-am plimbat şi a fost frumos. Nu credeam că vine. Am fost bucuros, foarte bucuros”, spune timid, dar înseninat Cosmin.
Cel mai bucuros este când se întâlneşte cu prietenul său Iulian. Nu neapărat pentru că se joacă împreună, dar mai ales pentru că are cui să i se destăinuie. „Cu Iulian vorbesc tot. Ne place să stăm împreună. Să stăm şi să vorbim mult”, spune Cosmin. Când rămâne singur, câteodată, deşi are doar 8 ani, pe Cosmin îl năpădeşte tristeţea. Se gândeşte la părinţii săi aflaţi departe. „Îmi este dor de ei, de mama şi de tata!”, spune puştiul abia ţinându-şi lacrimile. Când ajunge la centru, mai uită de dor şi se ia cu joaca, cu temele. De mult ori stă la aceeaşi masă cu Iulian. Vorbesc ca doi oameni mari. După ce-şi spun păsurile, zâmbesc şi trec la joacă.
„Vreau să fiu profesoară când mă fac mare”
Alături de cei doi băieţi stă mai mereu o copilă cu părul şaten spre blond, prins în cozi. Pare veselă şi foarte dornică să vorbească cu noi, nişte străini. O cheamă Alexandra Olaru, are 10 ani şi nici pentru ea viaţa nu a fost uşoară. Din contră. De când se afla în pântecele mamei, a fost abandonată de tată. Fata s-a născut într-o familie în care doar mama a dus greul. Doar ea, micuţa de 10 ani, şi sora ei i-au fost alături femeii. Mama fetei a divorţat de soţ pe când era însărcinată în a treia lună cu Alexandra. Bărbatul ar fi plecat, pur şi simplu, într-o zi, de acasă. De atunci, mama Alexandrei a trebuit să muncească la câmp, să îngrijească vitele, să mai muncească cu ziua pe unde a putut, ca să îşi îngrijească copilele.
Referentul educaţional alături de Alexandra FOTO Cosmin Zamfirache
Viaţa nu a fost uşoară pentru Alexandra şi pentru familia sa. Munca şi privaţiunile au fost o constantă în viaţa acesteia, în ciuda vârstei fragede. Cu toate acestea, Alexandra are rezultate deosebite la şcoală, spune preotul Adrian Mocanu: „Este o elevă deosebit de silitoare. Este foarte dezgheţată şi cred că are şi un real talent pentru teatru. A impresionat pe toată lumea la o activitate pe care am organizat-o cu aceşti copii şi a jucat într-o scenetă. A fost grozavă”.
La 10 ani, deşi a crescut fără tată, a îndurat lipsuri, iar mama a fost ocupată cu munca, Alexandra este optimistă. Îşi doreşte o carieră. Spune că a început şi să viseze la asta de când a venit la centru. „Îmi doresc să mă fac profesoară. Îmi place foarte mult româna şi îmi place să scriu. Aici, la centru, sunt fericită că am prieteni şi învăţ multe. Am şi visat că-i învăţ carte pe mulţi copii, că-i fac oameni mari şi că ei îmi aduc flori. Cel mai mult îmi place să învăţ”, spune optimistă Alexandra. De altfel la centru, cineva se poate ocupa să o ajute cu temele. Mama fetei nu se descurcă să o ajute la lecţii deoarece este prea ocupată cu munca zilnică.
”Aceşti copii sunt fiii satului. Nu-i lasă nimeni de izbelişte”
Pe lângă Alexandra, Cosmin şi Iulian, la centru vin în fiecare zi, după terminarea orelor, încă 17 copii cu diverse probleme sociale. În special copii cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare sau din familii monoparentale. „Sunt copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, sunt copii a căror părinţi sunt acasă, dar, de fapt, nu sunt. Şi sunt copii ai căror părinţi poate nu mai sunt printre noi şi au nevoie de acel sprijin. Avem bunici, avem părinţi singuri care ne solicită sprijinul. Sunt copii care, fără ajutor, poate s-ar pierde pe drum. Sunt copii care ar renunţa poate la şcoală, ar alege o altfel de viaţă, marcată de eşec şi de infracţiuni. Noi încercăm să-i facem să depăşească o anumită suferinţă şi să menţină linia dreaptă”, spune preotul Adrian Mocanu.
După ce se adună toţi copii şi se liniştesc spiritele, la prânz vine gustarea. O masă de care cei mici beneficiază cu sprijinul comunităţii şi al autorităţilor locale. Este o soluţie temporară, spune părintele din sat, până la deschiderea campusului şcolar din comună, ataşat Liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Vorona, de la cantina căruia cei mici vor primi un meniu zilnic.
Ajutaţi la teme de profesorii din sat
„Sunt convins că, în scurt timp, va funcţiona şi aceea cantină care ne-ar ajuta. Dar este o gustare consistentă. Oamenii din sat ajută. Aceşti copii sunt fiii satului. Nu-i lasă nimeni de izbelişte”, mai spune preotul Mocanu. După ce mănâncă, copii trec la făcut temele. Un profesor, care are funcţia de referent educativ în organigrama centrului, are în permanenţă grijă ca cei mici să-şi facă temele. Dar, în funcţie de dificultăţile întâmpinate sau de materii, vin şi profesori din sat să-i ajute.
„Îi punem să-şi facă temele şi să înveţe lecţiile pe a doua zi. Mă uit la orare, văd ce au de pregătit. Ţin legătura cu profesorii, ca să nu fie urmă de îndoială. Îi ajutăm cu tot ce ne stă în putinţă. Dacă vorbim despre copiii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, vă daţi seama că bunicii nu ştiu să-i ajute la teme. Dar sunt şi familii monoparentale, unde tatăl sau mama se iau cu munca şi nu stă nimeni să-i verifice la teme şi să-i asculte pe copii. Şi, atunci, apare eşecul şcolar. Copiii vin cu note mici, apare teama de şcoală, de eşec, se consideră paria, se adânceşte durerea sufletească şi survine abandonul. Apoi pot să apară alte probleme. Noi, aici, îi ajutăm şi-i supraveghem. Îi ajutăm să se ţină de şcoală. Asta le va asigura un viitor”, spune profesoara Ionela Ştirbu.
Copii fac teme sau joaca jocuri FOTO Cosmin Zamfirache
Dascălul mai susţine că, făcându-şi temele şi primind explicaţii suplimentare după ore, copiii care vin la centru au rezultate mult mai bune la şcoală: „Se cunoaşte o diferenţă. Chiar dacă nu ajung toţi olimpici, au rezultate bune. Au fost copii cu probleme la învăţătură care s-au îndreptat. Vă daţi seama, aici stă cineva şi-i supraveghează, îi ajută. Ţinem legătura cu şcolile, face un grafic al evoluţiei. Ştim mereu unde mai trebuie să lucrăm cu ei”. Evoluţia în astfel de centre de zi a fost observată şi de şefii de la Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Botoşani. „Problema părinţilor care pleacă pste hotare şi-şi lasă copiii în grija bunicilor este destul de mare. Mai ales în mediul rural. Apare absenteismul, abandonul şcolar. Un declin la nivel educativ. Sprijinim înfiinţarea de astfel de centre. Sunt benefice pentru că elevii au nevoie de consiliere şi de ajutor, iar evoluţia lor este favorabilă în aceste cazuri”, spune Mihaela Huncă, şef al IŞJ Botoşani.
La Centrul „Speranţa”, cei mici îşi petrec ziua, după şcoală, până la orele 17.00 şi, pe lângă teme, aceştia sunt antrenaţi în diverse jocuri educative, precum şah sau quilling (o formă de artă care implică folosirea de hârtie de diverse culori - n.r.).
Centru de zi făcut pe bani europeni
Centrul de zi „Speranţa” a fost ridicat în satul Vorona Mare, din comuna Vorona. Construcţia a început în 2013, iar centrul a fost finalizat şi sfinţit în aprilie 2014. Pentru construirea acestuia, Primăria Vorona a folosit fonduri europene. A fost nevoie de 347.641 lei pentru amenajarea acestuia, fonduri accesate prin Ministerul Muncii. Şefii Primăriei Vorona spun că amenajarea centrului era o necesitate. Statisticile sunt, de altfel, grăitoare. Peste 200 de copii de aici au părinţii plecaţi în străinătate. Cu toate acestea, situaţia cea mai gravă este pentru 13 copii, care au un singur părinte şi acela plecat la muncă în străinătate sau în alte locuri prin ţară.
Centrul de zi ”Speranţa” FOTO Cosmin Zamfirache
Mai sunt 21 de copii care au ambii părinţi plecaţi în străinătate. Tocmai de aceea, numărul de locuri la centrul de zi a fost suplimentat. „Iniţial au fost 15 locuri, dar, printr-un apel la Primărie şi la Consiliul Local, având în vedere cererea mare, numărul a fost suplimentat. Sunt 20 de locuri acum”, spune preotul Adrian Mocanu, care, acum, face demersuri pe lângă autorităţi să suplimentezedin nou numărul de locuri.
Vorona, „sat cultural al României”
Vorona, este un sat situat la 20 de kilometri de municipiul Botoşani. Este o localitate cu rădăcini vechi, atestată încă de la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Oamenii de cultură din comună spun că satul a fost unul răzeşesc, care a furnizat inclusiv contingente militare în armata lui Ştefan cel Mare. Vorona este un sat moldovenesc de gospodari care păstrează neîntinate vechile tradiţii ale zonei.
Tocmai de aceea, dar şi datorită obiectivelor istorice de pe teritoriul comunei, precum mănăstirile medievale Vorona şi Sihăstria Voronei, biserica de lemn de la Icuşeni sau conacul de la Joldeşti, Vorona a fost declarat „sat cultural al României”, al patrulea în topul naţional conform concursului organizat de „Asociaţia Celor Mai Frumoase Sate din România”, sub patronajul Ambasadei Franţei în România şi a Delegaţiei Wallonie din Bruxelles şi ţinut la Muzeul Ţăranului Român de la Bucureşti.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
